Ideea lui Kant a ”filosofiei transcendentale” reprezintă sursa istorică a diferențierii între filosofie și științele speciale. Filosofie e considerată de el la un meta-nivel sau nivelul al doilea, descriind cunoașterea științifică aflată la primul nivel.
Pentru Kant, fizica newtoniană și astronomia reprezentau paradigma cunoașterii naturii. Ia în considerare două întrebări capitale: ”Cum e posibilă matematica pură?” (geometria euclidiană), și ”Cum e posibilă știința naturală pură?” (legile mecanice ale lui Newton). Ele consideră ”problema generală a rațiunii pure”, respectiv ”Cum sunt posibile judecăți a priori sintetice?”.
Kant consideră că această problemă vine de la David Hume, care a evidențiat primul, în opoziție cu raționalismul tradițional (Descartes, Leibnitz), că nicio cunoaștere substantivă a lumii spațio-temporale empirice nu poate fi oferită doar prin logica pură și gândirea analitică, respectiv prin o ”relație a ideilor” (Hume), În contrast, Kant consideră că există o auto-evidență a legilor newtoniene și a geometriei euclidiene, care ar avea un statut a priori specia, întrucât nu există legi mai fundamentale ca acestea.
Începutul sec. 19 (Hermann von Helmholtz, Henri Poincare) schimbă concepția kantiană de cunoaștere a priori, datorită dezvoltării geometriilor alternative ne-euclidiene, punând bazele teoriei lui Einstein de mai târziu, unde curbura spațiu-timp ia locul forței gravitaționale. Rezultă că orice cunoaștere este revizuibilă.
W. V. Quine ia în considerare o cunoaștere holistică, ca o pânză de credințe interconectate, unde experiența și senzațiile au efect doar la periferie. În cazul unei experiențe ”recalcitrante”, putem revizui sistemul la periferie, sau, dacă problema persistă, se poate revizui sistemul la un nivel mai înalt.
Helmholtz a considerat că alegerea unei geometrii euclidiene sau ne-euclidiene este empirică, iar spațiul lor comun (”mobilitatea liberă”) este o condiție a priori a tuturor măsurătorilor spațiale, și deci o formă ”transcendentală” a intuiției spațiale este una empirică.
Poincare ia în considerare liberul arbitru, o convenție, pentru alegerea geometriei.
A apărut astfel la începutul sec. 20 un curent anti-apriorist pentru cunoașterea științifică susținut de adepții teoriei lui Einstein, empiriștii logici, care negau principiile kantiene de principii absolute fixe și imuabile, adoptând în schimb convenționalismul lui Poincare, susținut de Moritz Schlick, Rudolf Carnap și Hans Reichenbach.
Reichenbach vede două sensuri în a priori lui Kant: unul necesar și imuabil, și al doilea ca fiind constitutiv al conceptului obiectului cunoașterii. Trebuie renunțat la primul, și reținut al doilea. Astfel, din geometria euclidiană, doar cea infinitezimală este constitutiv a priori în contextul teoriei relativității generale. Rezultă o concepție relativizată și dinamică a principiilor a priori, în funcție de evoluție științelor.
Filosofia limbajelor formale sa a cadrelor lingvistice a lui Rudolf Carnap a fost cea mai matură expresie a noului punct de vedere al empirismului logic. Corectitudinea, validitatea și adevărul depind de regulile logice și principiile unui limbaj formal sau cadru lingvistic. Există reguli ale logicii și matematicii care se păstrează indiferent de limbaj sau cadru, Astfel, ”validitatea” și corectitudinea” depind de alegerea cadrului lingvistic.
Filosofia carnapiană a cadrelor lingvistice se bazează pe două distincții strâns legate. Prima este diferența dintre propoziții formale sau analitice și propoziții empirice sau sintetice (dintre reguli logice și reguli fizice). Regulile logice includ logica și matematica, iar cele fizice legile empirice numite ecuațiile lui Maxwell pentru electromagnetism. Rezultă o a doua distincție fundamentală, între întrebări interne (pentru un cadru deja adoptat) și externe (pentru a stabili care cadru va fi adoptat). Întrucât la întrebările externe încă nu există reguli logice adoptate, ele nu sunt decidabile rațional – nu pot da răspunsuri de adevărat sau fals, de ex.
Quine s-a bazat pe această filosofie pentru o formă opusă radical, holismul epistemologic, conform căruia nu e nicio distincție fundamentală între a priori și a posteriori, logic și factual, analitic și sintetic. Quine consideră sistemul total de științe ca o pânză sau conjucție de credințe care se înfruntă cu ”tribunalul experienței”. Unele credințe, precum logica și aritmetica, sunt relativ centrale, în timp ce altele, precum biologia, sunt relativ periferice, fiind mai ușor de revizuit prin experiențe.
Calculul matematic dezvoltat de Newton pentru legile mecanicii nu poate fi de sine stătător, se bazează pe teorii matematice pre-existente. De asemenea, legea gravitației vorbește de o forță gravitațională. Deci, există o accelerație. Care este sistemul de referință în care sunt definite aceste accelerații? Întrucât ele sunt universale, afectează toate corpurile, deci nu se poate lua niciun sistem de referință ca fiind în repaus. Un astfel de sistem de referință e numit în prezent ”inerțial”. Dar fără legile lui Newton legea gravitației universale nu ar avea sens empiric. Rezultă că mecanica lui Newton și fizica gravitațională nu sunt considerate în mod fericit ca elemente simetrice ale uni conjuncții mai largi: mecanica este mai degrabă o parte necesară a limbajului sau cadrului conceptual în care doar cea de a doua are sens empiric. Astfel, după Kant, matematica euclidiană și legile mecanice ale lui Newton constituie presupozițiile sau condițiile necesare pentru posibilitatea celei de a doua.
Teoria generală a relativității poate fi văzută ca rezultatul a trei evoluții revoluționare: un nou domeniu matematic (calculul tensorial), principiul echivalenței al lui Einstein care identifică efectele gravitaționale cu cele inerțiale din legile lui Newton, și ecuațiile lui Einstein pentru câmpul gravitațional care descriu cum se modifică curbura spațiu-timp în prezența materiei și energiei.
Atât noua matematică a lui Newton cât și teoria sa a gravitației nu au fost bine văzute când au apărut. La fel cu teoria lui Einstein și noua sa matematică specifică. Ambii au făcut revoluție în fizică și matematică. Caracteristica lor specială este funcția constitutivă, făcând posibilă formularea matematică și aplicarea empirică. În acest sens, concepția relativizată și dinamică a lui a priori dezvoltată de empiriștii logici pare să descrie aceste revoluții conceptuale mai bine decât holismul lui Quine.
Unul din argumentele principale ale lui Quine când atacă distincție analitic/sintetic este faptul că, dpdv pur formal sau logic, toate propozițiile derivabile într-un sistem formal dat au aceeași paritate, astfel încât încercarea ulterioară a lui Carnap de a caracteriza unele subseturi de propoziții derivabile ca analitice nu au dus la nimic altceva decât la o etichetare arbitrară. Mai general, Quine nu vede niciun motiv să restricționeze metodele filosofiei științifice la unele pur formale sau logice. Din acest punct de vedere mai general, se vede că tot ce a rămas din a priori este centralitatea sau consolidarea relativă: unele propoziții sunt mai probabil ca altele să fie revizuite prin stimulare senzorială. Deci, conclude Quine, trebuie să acceptăm holismul epistemologic.
Friedman nu este de acord cu asta. Quine este corect când afirmă insuficiența unor elemente pentru a caracteriza noțiunea constitutivă relativizată și dinamică dar fixă a principiilor a priori la care face referire Carnap. Dar principiile relativizate a priori expuse de Carnap sunt în centrul teoriilor noastre științifice. Chiar dacă a eșuat în a caracteriza sau explica astfel de principii, nu înseamnă că fenomenul în sine nu există. El este o caracteristică fundamentală a științei așa cum o știm. Ceastă idee a fost confirmată de teoria lui Thomas Kuhn a naturii și caracterului revoluțiilor științifice, referitor la concepția relativizată a principiilor a priori constitutivi dezvoltați de empiriștii logici.
Există un paralelism între distincția centrală a lui Kuhn dintre schimbarea de paradigmă sau știința revoluționară pe de o parte, și știința normală pe de altă parte, și distincția carnapiană dintre schimbarea limbajului sau a cadrului lingvistic și operațiile guvernate de reguli dintr-un astfel de cadru. La ambii, regulile logice ale cadrului lingvistic sunt definitive sau constitutive ale noțiunii de ”corectitudine” sau ”validitate” relativ la acest cadru.
Toate acestea ne conduc la ideea că istoriografia actuală cea mai bună ne impune să facem o distincție între principii constitutive, pe de o parte, și legi empirice formulate împotriva unor astfel de principii, pe de altă parte.
Teoria revoluțiilor științifice a lui Kuhn aduce argumente împotriva ideii că filosofia, ca disciplină, va fi absorbită de știință (concepția psihologică a lui Helmholtz) sau de matematică (cf. Carnap). De asemenea, împotriva ideii, caracteristică holismului epistemologic al lui Quine, că nu există o distincție fundamentală între principiile constitutive a priori și legile empirice corecte. Ambiția atât a lui Quine cât și a lui Carnap e ca filosofia să devină o știință în sensul strict al științelor naturale. Friedman consideră că știința nu are nevoie și nu trebuie să aspire la un statut științific.
Distincția pe două nivele a lui Kuhn între știința normală și cea revoluționară trebuie înlocuită cu o distincție pe trei nivele, respectiv știința normală, știința revoluționară, și articularea filosofică a meta-paradigmelor și meta-cadrelor pentru știința revoluționară capabilă să motiveze și să susțină tranziția la o nouă paradigmă științifică. În cazul revoluției newtoniene, aceasta s-a realizat cu ajutorul unor gânditori precum Descartes și Leibnitz care au analizat natura spațiului, timpului, forțe, interacții, și divinitate. În cazul lui Einstein, revoluția a fost ajutată de Helmholtz și Poincare. În acest sens, însăși concepția kantiană de funcție ”transcendentală” a filosofiei ca disciplină meta-științifică trebuie de asemenea să fie relativizată și generalizată, filosofia ”transcendentală” trebuind să fie văzută ca situată dinamic și istoric la același nivel cu principiile constitutive fizico-matematice care constuie obiectul său.
În locul ideii lui Quine a unei pânze holistice de credințe unde cunoașterea în sens tradițional și filosofia ca disciplină se presupune că sunt absorbite de științele naturale empirice, Friedman propune un sistem de cunoaștere dinamic dar stratificat sau diferențiat care poate fi analizat, pentru scopurile actuale, în trei straturi sau nivele principale: ”La bază stau conceptele și principiile științelor naturale empirice: legile empirice ale naturii (legea gravitației a lui Newton sau ecuația Einstein pentru câmpul gravitațional) care să se confrunte cât mai corect cu ”tribunalul experienței” printr-un proces riguros de teste empirice. La nivelul doi sau secundar sunt principiile a priori constitutive, principiile de bază ale geometriei și mecanicii, de ex., care definesc cadrul spațio-temporal fundamental în care sunt posibile doar formulările riguroase și testele empirice ale principiilor prime sau de bază. Aceste principii a priori relativizate constituie ceea ce Kuhn numea paradigme: cel puțin seturi stabile de reguli ale jocului care definesc sau fac posibilă problemele care rezolvă activitățile științei normale – inclusiv, în particular, formulările riguroase și testele legilor empirice corecte. În perioada revoluțiilor conceptuale aceste principii a priori constitutive se schimbă și ele – sub o mare presiune a noilor descoperiri și mai ales a anomaliilor speciale. Oricum, principiile constitutive de nivelul doi nu sunt empirice în același sens cu cele din primul nivel. Dimpotrivă, din moment ce, prin ipoteză, este în mod necesar lipsă un cadru general de înțelegere general, nu este posibil un proces simplu de testare empirică nici în perioade de revoluție conceptuală profundă. Și tocmai aici, de fapt, al treilea nivel al nostru, cel al meta-paradigmelor filosofice sau al meta-cadrelor, joacă un rol indispensabil, servind ca sursă de sugestii și ghid – pentru orientare, ca atare – motivând și susținând tranziția de la o paradigmă sau un cadru conceptual la altul.”
”Nici unul dintre aceste trei nivele nu este fix și nerevizuibil, iar distincțiile nu au legătură cu grade diferite de certitudine sau securitate epistemică. Întreaga idee a concepției actuale a principiilor a priori relativizate și dinamice este de a adapta revoluțiile profunde conceptuale care ne-au zdruncinat în mod repetat cunoașterea naturii chiar în fundamentele ei. Tocmai această experiență revoluționară a relevat faptul că cunoașterea noastră are fundamente în sensul prezent: paradigme definitorii sau constitutive ale căror revizuiri implică o adevărată extindere a spațiului nostru de posibilități intelectuale, într-o asemenea măsură, în perioadele de revoluție conceptuală radicală, încât un apel direct la dovezile empirice nu mai este direct relevant. În plus, în acest moment, filozofia își are propriul rol distinctiv, nu atât în justificarea sau asigurarea unei noi paradigme unde dovezile empirice nu o pot face încă, ci mai curând în clarificarea și articularea noului spațiu al posibilităților intelectuale și făcând din luarea în considerare a noii paradigme o opțiune rezonabilă și responsabilă. Diferitele straturi sau nivele ale sistemului nostru total de evoluții și interacțiuni de credințe nu se disting prin diferite grade de securitate epistemică – nici prin grade diferite de centralizare și încorporare în sensul lui Quine, nici prin grade diferite de certitudine în cele mai tradiționale sensuri, ci mai degrabă prin funcțiile sau rolurile lor radicale diferite în cadrul progresului niciodată finalizat și de multe ori imprevizibil al științei în ansamblu.”
Sursa: Historical Perspectives on the Stratification of Knowledge, în ”Dynamics of Reason” de Michael Friedman
Lasă un răspuns