Etapele cercetării științifice

(Sculptură basorelief „Cercetarea ținând în mână torța cunoașterii” (1896) de Olin Levi Warner. Biblioteca Congresului, Thomas Jefferson Building, Washington, D.C.)

Cercetarea include „munca creativă efectuată în mod sistematic, în scopul creșterii volumului de cunoștințe, inclusiv cunoștințe despre om, cultură și societate, precum și utilizarea acestora pentru crearea de noi aplicații.” Aceasta este utilizată pentru a stabili sau confirma fapte, reafirma rezultatele muncii anterioare, rezolva probleme noi sau existente, suporta teoreme, sau dezvolta noi teorii. Un proiect de cercetare poate fi, de asemenea, o dezvoltarea unei lucrări existente într-un domeniu. Pentru a testa validitatea instrumentelor, proceduriloe, sau experimentelor, cercetarea poate reproduce elemente ale proiectelor anterioare, sau a proiectului ca întreg. Scopurile principale ale cercetării de bază (spre deosebire de cercetarea aplicată) este documentarea, descoperirea, interpretarea, sau cercetarea și dezvoltarea de metode și sisteme pentru progresul cunoașterii umane. Abordări ale cercetării depind de epistemologie, care variază în mod considerabil, atât în interiorul cât și între științele umaniste și științele exacte. Există mai multe forme de cercetare: științifică, umanistă, artistică, economică, de afaceri, de marketing, practiționistă, etc.

Forme de cercetare

Cercetarea științifică este un mod sistematic de colectare a datelor și valorificare a informațiilor. Această cercetare oferă informații științifice și teorii pentru explicarea naturii și proprietăților lumii. Aceasta face aplicațiile practice posibile. Cercetarea științifică este finanțată de autoritățile publice, de organizațiile caritabile și de grupuri private, inclusiv multe companii. Cercetare științifică poate fi împărțită în diferite clasificări în funcție de disciplinele lor academice și de aplicare. Cercetarea științifică este un criteriu utilizat pe scară largă pentru a judeca statutul unei instituții academice, cum ar fi școlile de afaceri, dar unii susțin că aceasta este o evaluare incorectă a instituției, deoarece calitatea cercetării nu spune prea multe despre calitatea predării (acestea nu se corelează neapărat).

Cercetarea în științele umaniste implică metode diferite, cum ar fi, de exemplu, hermeneutica și semiotica, și o epistemologie mai relativistă, diferită. Savanții umaniști, de obicei nu caută răspunsul final corect la o întrebare, ci explorează problemele și detaliile care îi înconjoară. Contextul este întotdeauna important, iar contextul poate fi social, istoric, politic, cultural sau etnic. Un exemplu de cercetare în științele umaniste este cercetarea istorică, care este încorporată în metoda istorică. Istoricii folosesc surse primare și alte elemente de probă pentru a investiga sistematic un subiect, și apoi scriu istorii sub formă de povești din trecut.

Cercetarea în artă, de asemenea, văzută ca „cercetarea bazată pe practică”, poate apare atunci când lucrările de creație sunt considerate atât cercetare cât și obiectul cercetării în sine. Este problema echipei de cercetare să ofere o alternativă la metodele pur științifice în cercetarea pentru căutarea cunoașterii și adevărului.

Definiții

Cercetarea a fost definită în mai multe moduri diferite.

O definiție largă a cercetării este dată de Martyn Shuttleworth – „În sensul cel mai larg al cuvântului, definiția cercetării include orice culegere de date, informații și fapte pentru progresul cunoașterii.”

O altă definiție a cercetării este dată de Creswell care afirmă că – „Cercetarea este un proces de măsuri folosite pentru a colecta și analiza informații pentru a spori înțelegerea noastră a unui subiect sau unei probleme”. Se compune din trei etape: Punerea unei întrebări, colectarea de date pentru a răspunde la întrebare, și prezentarea unui răspuns la întrebare.

Dicționarul online Merriam-Webster definește cercetarea mai în detaliu ca „o anchetă de studiu sau examen, în special investigații sau experimente, care vizează descoperirea și interpretarea faptelor, revizuirea teoriilor sau legilor acceptate în lumina noilor fapte, sau aplicarea practică a unor astfel de teorii sau legi noi sau revizuite”.

Pași în cercetare

 (Cercetarea științifică primară efectuată la Microscopy Laboratory de la National Laboratory Idaho, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Microscopy_lab.jpg)

Cercetarea este adesea realizată folosind structura modelului de cercetare clepsidră. Modelul clepsidră începe cu un spectru larg de cercetare, concentrându-se pe parcurs pe informațiile solicitate prin metoda proiectului (cum ar fi gâtul clepsidrei), apoi se extinde cercetarea sub formă de discuții și rezultate. Etapele majore în desfășurarea cercetării sunt:

• Identificarea problemelor de cercetare
• Studiul literaturii de specialitate
• Specificarea scopului cercetării
• Stabilirea întrebări specifice de cercetare
• Specificarea unui cadru conceptual – De obicei, un set de ipoteze
• Alegerea unei metodologii (pentru colectarea datelor)
• Colectarea de date
• Verificarea datelelor
• Analiza și interpretarea datelor
• Raportarea și evaluarea cercetării
• Comunicarea rezultatelor cercetării și, eventual recomandări

Etapele reprezintă, în general, procesul în ansamblu; cu toate acestea, ele ar trebui să fie privite ca un proces iterativ în continuă schimbare, mai degrabă decât un set fix de pași. Cele mai multe studii încep cu o afirmație generală a problemei, sau mai degrabă, cu scopul studiului. Literatura de specialitate identifică defecte sau probleme în cercetările anterioare, care impun o justificare pentru studiu. De multe ori se desfășoară o analiză a literaturii într-un anumit domeniu, înainte să fie identificată o problemă de cercetare. Un decalaj în literatura de specialitate actuală, așa cum este identificat de către un cercetător, dă naștere apoi la o întrebare de cercetare. Întrebarea de cercetare poate fi paralelă cu ipoteza. Ipoteza este supoziția pentru a fi testată. Cercetătorul colectează date pentru a testa ipoteza. Cercetătorul analizează apoi și interpretează datele printr-o varietate de metode statistice, angajându-se în ceea ce este cunoscut sub numele de cercetare empirică. Rezultatele analizei datelor care confirmă sau nu reușesc să respingă ipoteza nulă sunt apoi raportate și evaluate. La final, cercetătorul poate discuta metodele de cercetare în continuare. Cu toate acestea, unii cercetători susțin abordarea de flip: începând cu articularea a ceea ce găsesc și discutând despre aceasta, trec la identificarea problemei de cercetare care apare în constatări și literatura de specialitate introducând datele găsite. Abordarea de flip este justificată de natura tranzacțională a demersului de cercetare în cazul în care investigațiile de cercetare, întrebările de cercetare, metoda de cercetare, literatura de cercetare relevantă, și așa mai departe, nu sunt pe deplin cunoscute, până când sunt găsite datele complete și interpretate.

Rudolph Rummel afirmă că „… niciun cercetător nu ar trebui să accepte ca unul sau două teste, oricare ar fi ele, să fie definitive. Doar atunci când o serie de teste sunt consecvente peste multe tipuri de date, cercetătorii și metodele pot avea încredere în rezultate.”

Platon în Meno vorbește despre o dificultate inerentă, dacă nu cgiar de un paradox, în a face cercetare, care poate fi parafrazată în felul următor: „Dacă știi ce căutați, de ce mai cauți?! [adică, ai găsit deja] Dacă nu știi ce cauți, ce cauți?!”

Cercetarea științifică

(Echipamente de cercetare științifică la MIT)

În general, cercetarea urmează un anumit proces structural. Cu toate că ordinea etapelor poate varia în funcție de obiect și cercetător, următoarele etape sunt, de obicei, parte din cele mai multe cercetări formale, atât de bază cât și aplicate:

1. Observații și formarea subiectului: Constă din arie subiectului de interes și cele care urmează ariei subiectului pentru cercetări legate de subiect. Aria subiectului nu ar trebui să fie aleasă în mod aleatoriu, deoarece este nevoie de lecturarea unei mari cantități de literatură pe această temă pentru a determina problemele din literatura de specialitate pe care cercetătorul intenționează să le rezolve. Este recomandabil să se arate un interes deosebit în aria subiectului ales. Cercetarea va trebui să fie justificată prin corelarea importanței sale deja existente cu cunoștințele despre acest subiect.
2. Ipoteze: O predicție testabilă care desemnează relația dintre două sau mai multe variabile.
3. Definiție conceptuală: Descrierea unui concept prin raportarea la alte concepte.
4. Definiție operațională: Detalii în ceea ce privește definirea variabilelor și modul în care acestea vor fi măsurate/evaluate în cadrul studiului.
5. Colectarea de date: Constă din identificarea unei populații și selectarea mostrelor, colectarea de informații de la și/sau cu privire la aceste probe prin utilizarea unor instrumente de cercetare specifice. Instrumentele utilizate pentru colectarea datelor trebuie să fie valabile și fiabile.
6. Analiza datelor: Vizează analiza pieselor individuale de date pentru a trage concluzii cu privire la aceasta.
7. Interpretarea datelor: Acest lucru poate fi reprezentat prin tabele, figuri și imagini, și apoi descris în cuvinte.
8. Testarea, revizuirea ipotezei
9. Concluzii, reiterarea dacă este necesară.

O concepție greșită comună este că o ipoteză va fi demonstrată (a se vedea, mai degrabă, ipoteza nulă). În general, o ipoteză este folosită pentru a face predicții care pot fi testate prin observarea rezultatului unui experiment. În cazul în care rezultatul este în contradicție cu ipoteza, atunci ipoteza este respinsă (a se vedea falsifiabilitatea). În cazul în care rezultatul este în concordanță cu ipoteza, experimentul se spune că susține ipoteza. Acest limbaj atent este folosit deoarece cercetătorii recunosc că ipotezele alternative pot fi, de asemenea, în concordanță cu observațiile. În acest sens, o ipoteză nu poate fi dovedită, ci mai degrabă susținută doar de etapele de testare științifică și, eventual, se poate crede pe scară largă că este adevărată.

O ipoteză utilă permite predicția și, în cadrul acurateței observării timpului, va fi verificată predicția. Pe măsură ce precizia observației se îmbunătățește cu timpul, ipoteza nu mai poate furniza o estimare corectă. În acest caz, o nouă ipoteză se va construi contestând-o pe cea veche, și în măsura în care noua ipoteza face previziuni mai precise decât cea veche, o va înlocui. Cercetătorii pot folosi, de asemenea, o ipoteză nulă, care nu stabilește nicio relație sau diferență între variabilele independente sau dependente. O ipoteză nulă folosește un eșantion al tuturor oamenilor posibile pentru a trage o concluzie cu privire la populație.

Metoda istorică

Metoda istorică cuprinde tehnicile și orientările prin care istoricii utilizează surse istorice și alte dovezi pentru cercetare și apoi pentru a scrie istorie. Există mai multe ghiduri de istorie care sunt frecvent utilizate de către istorici în activitatea lor, sub numele de critici externe, critici interne și sinteze. Aceasta include critici textuale și critici senzuale. Cu toate că elementele pot varia în funcție de obiect și cercetător, următoarele concepte fac parte din majoritatea cercetărilor istorice oficiale:

• Identificarea datelor originale
• Date de localizare
• Recunoașterea calității de autor
• Analiza datelor
• Identificarea integrității
• Atribuirea credibilității