Filosofia spațiului și a timpului este ramura filosofiei care se ocupă de problemele legate de ontologia, epistemologia și caracterul spațiului și timpului. Astfel de idei au fost de primă importanță pentru filozofie de la începuturile sale, filosofia spațiului și a timpului a fost atât o inspirație, cât și un aspect central al filozofiei analitice timpurii. Subiectul se concentrează pe o serie de aspecte de bază, inclusiv dacă timpul și spațiul există independent de minte, indiferent dacă acestea există independente unul de altul, ceea ce explică fluxul aparent unidirecțional al timpului, sau dacă există alt timp în afară de cel actual, și întrebări despre natura identității (în special natura identității în timp).
Abordări antice și medievale
Cea mai veche filosofie occidentală înregistrată a fost expusă de vechiul gânditor egiptean Ptahhotep (2650-2600 î.Hr.), care a spus: „Nu micșora timpul după cum dorești, pentru că pierderea timpului este o urâciune pentru spirit”. Vede, cele mai vechi texte despre filosofia indiană și filosofia hindusă, datează de la sfârșitul mileniului II î.e.n., descriind cosmologia hindusă veche, în care universul trece prin cicluri repetate de creație, distrugere și renaștere, și fiecare ciclu durează 4.320.000 de ani. [1] Filosofii greci vechi, inclusiv Parmenides și Heraclitus, au scris eseuri despre natura timpului. [2]
Incașii au privit spațiul și timpul ca un singur concept numit pacha. [3] [4] [5]
Platon, în Timaeus, a identificat timpul cu perioada de mișcare a corpurilor cerești și un spațiu ca fiind cel în care lucrurile ajung să fie. Aristotel, în Cartea a IV-a a Fizicii sale, a definit timpul ca numărul de schimbări cu privire la înainte și după și locul unui obiect ca fiind cea mai intimă limită nemișcată a ceea ce îl înconjoară.
În Cartea 11 a Confesiunilor Sfântului Augustin, el rumnește asupra naturii timpului, întrebând: „Ce este timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, știu: dacă vreau să-i explic acestuia care întreabă, nu știu”. El continuă să comenteze dificultatea gândirii asupra timpului, subliniind inexactitatea cuvântului comun: „Pentru că puține lucruri sunt despre care vorbim corect, despre cele mai multe lucruri vorbim necorespunzător, totuși lucrurile intenționate sunt înțelese”. [6] Dar Augustin a prezentat primul argument filosofic pentru realitatea creației (împotriva lui Aristotel) în contextul discuției despre timp, spunând că cunoașterea timpului depinde de cunoașterea mișcării lucrurilor și, prin urmare, timpul nu poate fi acolo unde nu sunt creaturi pentru a măsura trecerea lui (Cartea Confesiunilor XI ¶30; Orașul Cărții Bune XI ch.6)
Spre deosebire de filosofii greci antici, care credeau că universul are un trecut infinit fără început, filozofii și teologii medievali au dezvoltat conceptul de univers având un trecut finit cu un început, acum cunoscut sub numele de finitism temporal. Filosoful creștin John Philoponus a prezentat argumentele timpurii, adoptate de filozofii și teologii creștini de mai târziu ai formei „argumentul din imposibilitatea existenței unui infinit real”, care afirmă:
„Un infinit adevărat nu poate exista”.
„O regresiune temporală infinită a evenimentelor este un infinit adevărat”.
„∴ O regresiune temporală infinită a evenimentelor nu poate exista”.
La începutul secolului al XI-lea, fizicianul musulman Ibn al-Haytham (Alhacen sau Alhazen) a discutat percepția spațială și implicațiile sale epistemologice în a sa Carte de optică (1021), el a respins de asemenea definiția lui Aristotle despre topos (Fizica IV) prin demonstrații geometrice și a definit locul ca o extensie spațială matematică [8]. Dovada experimentală a modelului de viziune introductiv a dus la schimbări în înțelegerea percepției vizuale a spațiului, spre deosebire de teoria emisiilor anterioare ale viziunii susținută de Euclid și Ptolemeu. În „legarea percepției vizuale a spațiului de experiența corporală prealabilă, Alhacen a respins fără echivoc intuitivitatea percepției spațiale și, prin urmare, autonomia viziunii. Fără noțiuni tangibile de distanță și mărime pentru corelație, viziunea nu ne poate spune aproape nimic despre astfel de lucruri „. [9]
Realism și anti-realism
O poziție tradițională realistă în ontologie este că timpul și spațiul au existență în afară de mintea umană. Idealiștii, prin contrast, neagă sau se îndoiesc de existența unor obiecte independente de minte. Unii antirealiști, a căror poziție ontologică este că există obiecte în afara minții, se îndoiesc totuși de existența independentă a timpului și a spațiului.
În 1781, Immanuel Kant a publicat Critica rațiunii pure, una dintre cele mai influente lucrări din istoria filozofiei spațiului și timpului. El descrie timpul ca pe o noțiune a priori care, împreună cu alte noțiuni a priori precum spațiul, ne permite să înțelegem experiența senzorială. Kant neagă că fie spațiul, fie timpul sunt substanțe, entități în sine sau învățate prin experiență; el susține mai degrabă că ambele sunt elemente ale unui cadru sistematic pe care îl folosim pentru a ne structura experiența. Măsurătorile spațiale sunt folosite pentru a cuantifica cât de departe sunt obiectele separate, iar măsurătorile temporale sunt folosite pentru a compara cantitativ intervalul dintre (sau durata) evenimentelor. Deși spațiul și timpul sunt considerate a fi ideal transcendente în acest sens, ele sunt, de asemenea, reale empiric – adică nu simple iluzii.
Scriitorii idealiști, cum ar fi J.M.E. McTaggart în Irealitatea timpului, au susținut că timpul este o iluzie.
Scriitorii discutați aici sunt, în cea mai mare parte, realiști în această privință; de exemplu, Gottfried Leibniz a susținut că monadele sale au existat, cel puțin independent de mintea observatorului.
Referințe
- 1) Thompson, Richard L. (2007). The Cosmology of the Bhagavata Purana: Mysteries of the Sacred Universe. Motilal Banarsidass. p. 225. ISBN 978-81-208-1919-1. Extract of page 225
- 2) Dagobert Runes, Dictionary of Philosophy, p. 318
- 3) Atuq Eusebio Manga Qespi, Instituto de lingüística y Cultura Amerindia de la Universidad de Valencia. Pacha: un concepto andino de espacio y tiempo. Revísta española de Antropología Americana, 24, pp. 155–189. Edit. Complutense, Madrid. 1994
- 4) Stephen Hart, Peruvian Cultural Studies:Work in Progress
- 5) Paul Richard Steele, Catherine J. Allen, Handbook of Inca mythology, p. 86, (ISBN 1-57607-354-8)
- 6) St. Augustine, Confessions, Book 11.
- 7) Craig, William Lane (June 1979). „Whitrow and Popper on the Impossibility of an Infinite Past”. The British Journal for the Philosophy of Science. 30 (2): 165–170 [165–6]. doi:10.1093/bjps/30.2.165.
- 8) Nader El-Bizri, ‘In Defence of the Sovereignty of Philosophy: al-Baghdadi’s Critique of Ibn al-Haytham’s Geometrisation of Place’, Arabic Sciences and Philosophy 17 (2007), 57–80
- 9) Smith, A. Mark (2005). „The Alhacenian Account Of Spatial Perception And Its Epistemological Implications”. Arabic Sciences and Philosophy. Cambridge University Press. 15 (2): 219–40. doi:10.1017/S0957423905000184.
Lasă un răspuns