(Un observator O, situat în originea unui sistem local de coordonate – un cadru de referință F. Observatorul din acest cadru folosește coordonatele (x, y, z, t) pentru a descrie un eveniment spatiu-timp, arătat ca o stea.)
În fizică, principiul relativității este cerința ca ecuațiile care descriu legile fizicii să aibă aceeași formă în toate cadrele de referință admisibile.
De exemplu, în cadrul relativității speciale, ecuațiile Maxwell au aceeași formă în toate cadrele inerțiale de referință. În cadrul relativității generale, ecuațiile Maxwell sau ecuațiile câmpului Einstein au aceeași formă în cadrele arbitrare de referință.
Mai multe principii ale relativității au fost aplicate cu succes în știință, implicit (ca în mecanica newtoniană) sau explicit (ca în relativitatea specială și relativitatea generală a lui Albert Einstein).
Anumite principii de relativitate au fost larg acceptate în majoritatea disciplinelor științifice. Una dintre cele mai răspândite este credința că orice lege a naturii ar trebui să fie aceeași în orice moment; iar cercetările științifice presupun în general că legile naturii sunt identice indiferent de persoana care le măsoară. Aceste tipuri de principii au fost integrate în cercetarea științifică la cele mai fundamentale niveluri.
Toate principiile relativității prescriu o simetrie în legea naturală: adică legile trebuie să pară la fel pentru un observator ca și pentru altul. Conform unui rezultat teoretic numit teorema lui Noether, orice asemenea simetrie va implica și o lege de conservare. De exemplu, dacă doi observatori la momente diferite văd aceleași legi, atunci o cantitate numită energie va fi conservată. În această lumină, principiile relativității fac predicții testabile despre modul în care se comportă natura și nu sunt doar afirmații despre modul în care oamenii de știință ar trebui să scrie legi.
Lasă un răspuns