Sindromul de stres posttraumatic – Povestea unei femei violate, învățarea din experiență și psihologia

Este o provocare continuă să trăiești cu sindromul de stres posttraumatic (PTSD) și am suferit de ea aproape toată viața. Pot să mă uit înapoi acum și să râd ușor de toți oamenii care au crezut că am viața perfectă. Eram tânără, frumoasă și talentată, dar fără să se știe, am fost terorizată de o boală mintală debilitantă nediagnosticată.

După ce am fost diagnosticată corect cu PTSD la vârsta de 35 de ani, știu că nu există niciun aspect al vieții mele care să fi rămas neatins de această boală mintală. PTSD-ul meu a fost declanșat de mai multe traume, cea mai importantă fiind un viol sub amenințarea cuțitului care m-a făcut să mă gândesc că voi muri. Nu am mai fost niciodată la fel după acel atac. Pentru mine nu exista niciun loc sigur pe lume, nici măcar casa mea. M-am dus la poliție și am făcut un raport. Consilierii pentru viol au venit să mă vadă în timp ce eram în spital, dar le-am refuzat ajutorul, convinsă că nu am nevoie de el. Aceasta ar fi cea mai dăunătoare decizie din viața mea.

Timp de luni de zile după atac, nu am putut închide ochii fără să-mi imaginez chipul atacatorului meu. Am suferit flashback-uri îngrozitoare și coșmaruri. Timp de patru ani de la atac, nu am putut dormi singură în casa mea. Am verificat obsesiv ferestre, uși și încuietori. La vârsta de 17 ani, am suferit primul meu atac de panică. Curând, nu am putut să-mi părăsesc apartamentul săptămâni întregi, punând capăt carierei mele de fotomodel. Acesta a devenit doar un mod de viață. Au trecut ani în care am avut puține sau deloc simptome și am dus ceea ce credeam că este o viață destul de normală, crezând că am doar o „problemă de panică”.

Apoi, un alt eveniment traumatic a redeclanșat PTSD. Era ca și cum trecutul s-ar fi evaporat și m-am întors la locul atacului meu, doar că acum aveam gânduri incontrolabile despre cineva care intră în casa mea și îi face rău fiicei mele. Am văzut imagini violente de fiecare dată când închideam ochii. Mi-am pierdut orice capacitate de concentrare sau chiar de a îndeplini sarcini simple. În mod normal, social, am încetat să încerc să-mi fac prieteni sau să mă implic în comunitatea mea. M-am simțit adesea dezorientată, uitând unde sau cine eram. Am intrat în panică pe autostradă și am devenit incapabilă să conduc, punând din nou capăt unei cariere. Am simțit că mi-am pierdut mințile complet. O vreme, am reușit să mă distanțez, dar apoi am ajuns din nou în imposibilitatea de a-mi părăsi casa.

În această perioadă am fost diagnosticată cu PTSD. Nu pot să vă exprim ușurarea enormă pe care am simțit-o când am descoperit că starea mea era reală și se poate trata. M-am simțit în siguranță pentru prima dată în 32 de ani. Luarea medicamentelor și a terapiei comportamentale au marcat punctul de cotitură în recăpătarea controlului asupra vieții mele. Îmi reconstruiesc o carieră satisfăcătoare ca artist și mă bucur de viața mea. Lumea este nouă pentru mine și nu este limitată de viziunea restrictivă a anxietății. Mă uimește să mă gândesc la cum era viața mea în urmă cu doar un an și la cât de departe am ajuns. Pentru mine nu exista leac, nici o vindecare definitivă. Dar există lucruri pe care le pot face pentru a mă asigura că nu trebuie niciodată să sufăr așa cum am făcut înainte de a fi diagnosticată cu PTSD. Nu mai sunt la cheremul tulburării mele și nu aș fi aici astăzi dacă nu aș fi avut diagnosticul și tratamentul adecvat. Cel mai important lucru de știut este că niciodată nu este prea târziu în a căuta ajutor. (Philips, 2010) (1)

Subiectul acestui capitol este învățarea – schimbarea relativ permanentă a cunoștințelor sau comportamentul care este rezultatul experienței. Deși s-ar putea să vă gândiți la învățare în termeni de ceea ce trebuie să faceți înainte de un examen viitor, cunoștințele pe care le obțineți de la cursuri sau abilitățile noi pe care le dobândiți prin practică, aceste schimbări reprezintă doar o componentă a învățării. De fapt, învățarea este un subiect larg care este folosit pentru a explica nu numai modul în care dobândim cunoștințe și comportament noi, ci și o mare varietate de alte procese psihologice, inclusiv dezvoltarea unor comportamente sociale adecvate și inadecvate și chiar modul în care o persoană poate dobândi un tulburare psihologică debilitantă, cum ar fi PTSD.

Învățarea este poate cea mai importantă capacitate umană. Învățarea ne permite să creăm vieți eficiente, fiind capabili să răspundem la schimbări. Învățăm să evităm să atingem sobele încinse, să ne găsim drumul spre casă de la școală și să ne amintim care oameni ne-au ajutat în trecut și care oameni au fost nebunești. Fără capacitatea de a învăța din experiențele noastre, viețile noastre ar fi remarcabil de periculoase și ineficiente. Principiile învățării pot fi, de asemenea, folosite pentru a explica o mare varietate de interacțiuni sociale, inclusiv dileme sociale în care oamenii iau decizii importante, și adesea egoiste, cu privire la modul de a se comporta, calculând costurile și beneficiile diferitelor rezultate.

Studiul învățării este strâns asociat cu școala behavioristă de psihologie, în care a fost văzută ca o perspectivă științifică alternativă la eșecul introspecției. Comportamentiştii, inclusiv John B. Watson şi B.F. Skinner, şi-au concentrat cercetările în întregime pe comportament, excluzând orice fel de procese mentale. Pentru behavioriști, aspectul fundamental al învățării este procesul de condiționare — capacitatea de a conecta stimuli (schimbările care au loc în mediu) cu răspunsurile (comportamente sau alte acțiuni).

Dar condiționarea este doar un tip de învățare. Vom lua în considerare și alte tipuri, inclusiv învățarea prin perspectivă, precum și învățarea prin observație (cunoscută și ca modelare). În fiecare caz, vom vedea nu numai ce au învățat psihologii despre subiecte, ci și influența importantă pe care o are învățarea asupra multor aspecte ale vieții noastre de zi cu zi. Și vom vedea că, în unele cazuri, învățarea poate fi nepotrivită – de exemplu, atunci când o persoană ca P. K. Philips experimentează continuu amintiri perturbatoare și răspunsuri emoționale la un eveniment negativ.

(1) Philips, P. K. (2010). My story of survival: Battling PTSD. Anxiety Disorders Association of America. Retrieved from http://www.adaa.org/living-with-anxiety/personal-stories/my-story-survival-battling-ptsd

Sursa: The Saylor Foundation, Introduction to Psychology, licența CC BY-NC-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu