Uneori sunt furioasă pe John în mod nejustificat. Sunt sigură că nu am fost niciodată atât de susceptibilă. Cred că se datorează acestei stări nervoase.
Dar John spune că dacă simt așa, nu mă voi mai putea controla; așa că mă străduiesc să mă controlez – cel puțin în fața lui, și asta mă obosește foarte tare.
Nu-mi prea place camera noastră. Am vrut o cameră la parter, cu priveliște spre verandă și trandafiri de-a lungul întregii ferestre, și draperii atât de drăguțe de modă veche cretonate! dar John nici nu a vrut să audă de asta.
A spus că există o singură fereastră și nu este loc pentru două paturi, și nicio cameră aproape de ea pe care ar putea eventual să o folosească.
Este foarte atent și iubitor și nu prea mă lasă să mă agit aiurea.
Am un program pentru fiecare oră din zi; el grijă de mine în toate privințele, ceea ce mă simt foarte ingrată că nu apreciez mai mult aceasta.
Mi-a spus că am venit împreună aici doar pentru mine, ca să am parte de o odihnă perfectă și de tot aerul de aici. „Starea ta depinde de puterea ta, draga mea”, mi-a spus el, „și mâncarea ta oarecum de apetitul tău, dar de aer poți profita tot timpul”. Așa că am luat camera copiilor de la etaj.
Este o cameră mare, aerisită, care ocupă aproape întregul etaj, cu ferestre care dau în toate direcțiile, și aer și lumina soarelui din belșug. A fost mai întâi camera copiilor, apoi sală de joacă și sală de gimnastică, mă gândesc; pentru că ferestrele sunt cu gratii pentru copii mici, iar în pereți sunt inele și diverse lucruri.
Văruiala și tapetul arată ca și cum camera ar fi fost folosită de niște elevi. Este desprins – tapetul – în petice mari peste tot deasupra patului meu, cam la înălțimea a care pot ajunge, și într-o zonă mare de cealaltă parte a camerei atârnă în jos. Nu am văzut niciodată în viața mea un tapet mai prost.
Este unul dintre acele modele pline de modele viu colorate care sfidează orice simț artistic.
Este suficient de monoton pentru a obosi ochii, suficient de pronunțat pentru a irita permanent și a provoca studiul, iar atunci când urmăriți curbele incerte schiloade pe o mică distanță se întâmplă ca brusc acestea să se sinucidă – se scufundă în unghiuri scandaloase, se distrug în neașteptate contradicții.
Culoarea este respingătoare, aproape revoltătoare; un galben neclar mocnit, estompat straniu de lumina soarelui reflectată difuz.
În unele locuri este de un portocaliu nefiresc, o tentă sulfuroasă bolnăvicioasă în altele.
Nu e de mirare că copiii l-au urât! L-aș urî și eu dacă ar trebui să trăiesc în această cameră mai mult timp.
Iată-l pe John, trebuie să renunț la asta – urăște ideea ca eu să scriu chiar și un cuvânt.
Sunt aici de două săptămâni, și nu am simțit plăcerea de a scrie până acum, din prima zi.
Stau la fereastră acum, sus în această cameră de copii atroce, și nu există nimic care să mă împiedice să scriu oricât de mult doresc, să îmi economisesc puterile.
John este plecat toată ziua, și chiar noaptea uneori când cazurile lui sunt grave.
Mă bucur că eu nu sunt un caz serios!
Dar aceste probleme nervoase sunt îngrozitor de deprimante.
John nu știe cât de mult sufăr cu adevărat. Știe că nu există niciun MOTIV să sufăr, și asta îl mulțumește.
Desigur, este vorba doar de nervozitate. Mă chinuie suficient încât să nu-mi îndeplinesc datoriile în nici un fel!
Aș fi vrut să fie de ajutor în vreun fel pentru John, să aibă parte de o odihnă reală și confort, și de fapt sunt deja o povară!
Nimeni nu ar crede ce efort mare presupune să fac puținul pe care-l pot face – să mă îmbrac și să mă distrez, și să comand lucruri.
Am noroc că Mary este atât de bună cu bebelușul. Un bebeluș așa de drăguț!
Și totuși NU POT fi cu el, și asta mă face atât de nervoasă.
(The Yellow Wallpaper, de Charlotte Perkins Gilman, traducere Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns