Se spune că îți formezi cultura de bază în primii ani de școală. La mine chiar așa a fost.
Poiana Mare era, prin anii ’60, o localitate cu adevărat animată. O fabrică de lactate care producea exclusiv pentru export, dar mai apucam și noi câte ceva (țin minte și acum gustul special al cașcavalului fabricat acolo), una de prelucrare a lemnului, agricultura, și roșiile. Multe roșii… Vara, în gara localității staționau garnituri întregi de vagoane în care se încărcau roșiile care mergeau direct la export. Era un adevărat furnicar acolo, prin care ne strecuram și noi, ăia micii, mai făceam un ban mutând de colo-colo lădițele de roșii.
Așa au ajuns ca, din cei cca, 23.000 locuitori pe vremea aceea, șapte (din câte țin eu minte dintr-un ziar) erau milionari cu acte în regulă, bani obținuși din vânzarea de roșii. Cine nu știe gustul unei roșii încălzită de razele fierbinți ale soarelui, pe care presari puțină sare brută și din care muști mai cu poftă decât dintr-un măr ionatan, nu poate înțelege viața într-un sat de câmpie.
Dar mai presus de toate, pentru mine cel puțin, era bilioteca. Aflată la parterul Căminului Cultural, cum intrai pe stânga, biblioteca din Poiana Mare m-a fascinat dintotdeauna. Imediat cum intrai în bibliotecă, te învăluia o atmosferă caldă și calmă. Nu mai știu cum se numea bibliotecara de atunci, dar se încadra perfect în acea atmosferă. Rafturi ordonate frumos, cu cărțile aranjate pe categorii. Țin minte că zona mea preferată era undeva lângă peretele din față. în stânga. Acolo erau cărțile mele preferate. Mare parte din ceea ce știu acum despre mitologia greacă am citit-o într-o carte împrumutată de la bibliotecă, Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. Și tot acolo citeam, prin clasa a doua, Pe Donul liniștit, cartea lui Șolohov din care nu am înțeles mare lucru pe vremea aceea, dar am citit-o cu o plăcere pe care numai muzica clasică mi-o mai oferă în prezent. Nu aveam nevoie să îi înțeleg sensul, cuvintele în sine îmi picurau în suflet acea plăcere pe care ți-o dă opera lui Wagner chiar dacă nu știi povestea narată prin note muzicale.
Tot în Căminul Cultural era sala de film, transformată, atunci când era cazul, în sală de spectacole. Pe scena ei s-au perindat în acea perioadă cei mai mari actori și cântăreți ai României comuniste.
Înțeleg de ce acea sală s-a ruinat. E greu în prezent chiar și în orașele mari, cu sălile de film și spectacol (Drobeta Turnu Severin, de exemplu, nu mai are nicio sală de film), cu atât mai mult într-o comună. Ce nu înțeleg eu e, unde a dispărut biblioteca? Unde au dispărut miile de cărți din bibliotecă, unele din ele deosebit de valoroase?
Mai sunt interesate autoritățile de aici de educația și cultura tinerilor poienari?
Lasă un răspuns