Unele aspecte ale consensului științific privind încălzirea globală

Sensibilitatea la climă

După cum este definită de IPCC, sensibilitatea la climă este „creșterea temperaturii de echilibru care ar avea loc pentru o dublare a concentrației de CO2 peste nivelurile preindustriale”.[163] În cel de-al patrulea raport de evaluare din 2007, IPCC a spus că sensibilitatea climei este „probabil să fie între 2 și 4,5 °C, cu o estimare optimă de aproximativ 3 °C”.[164] În cel de-al cincilea raport anual, limita inferioară a fost coborâtă înapoi la 1,5 C, limita superioară rămânând la 4,5 C. Acesta este intervalul care a fost publicat inițial în raportul din 1990, care s-a bazat, la rândul său, pe „raportul Charney” din 1979.

Folosind o combinație de istoricul temperaturii de suprafață și conținutul de căldură oceanică, Stephen E. Schwartz a propus o estimare a sensibilității climatice de 1,9 ± 1,0 K pentru CO2 dublat[165], revizuită în sus de la 1,1 ± 0,5 K.[166] Grant Foster, James Annan, Gavin Schmidt și Michael E. Mann[167][168] susțin că există erori în ambele versiuni ale analizei lui Schwartz. Petr Chylek și coautorii au propus, de asemenea, o sensibilitate scăzută a climei la CO2 dublat, estimată la 1,6 K ± 0,4 K.[169]

În ianuarie 2013, a fost făcută o publicitate pe scară largă lucrării conduse de Terje Berntsen de la Universitatea din Oslo, Julia Hargreaves de la Institutul de Cercetare pentru Schimbări Globale din Yokohama și Nic Lewis, un cercetător independent în domeniul climei, care se pare că au găsit sensibilități climatice mai mici decât estimările IPCC și sugestia că există o probabilitate de 90% ca dublarea emisiilor de CO2 să crească temperaturile cu valori mai mici decât cele estimate de modelele climatice utilizate de IPCC a fost prezentată în publicațiile de știri, inclusiv The Economist.[170][171] Acest anunț prematur a venit dintr-un comunicat de presă preliminar despre un studiu care nu a fost încă revizuit.[172] Centrul pentru Cercetarea Internațională a Climei și Mediului, Oslo (CICERO) a emis o declarație conform căreia au fost implicați în proiectul de cercetare relevant, iar știrea s-a bazat pe un raport înaintat consiliului de cercetare care a inclus atât materiale publicate, cât și nepublicate. Cifrele foarte mediatizate proveneau din lucrări aflate încă în curs de evaluare inter pares, iar CICERO a așteptat până când ar fi fost publicate într-un jurnal înainte de a disemina rezultatele.[173]

Ipoteza irisului infrarosu

În 2001, Richard Lindzen a propus un sistem de compensare a proceselor meteorologice care implică nori care tind să stabilizeze schimbările climatice; el a etichetat aceasta „ipoteza irisului sau „Irisul infraroșu”.[174] Această lucrare a fost discutată într-un număr de lucrări[175]

Roy Spencer și colab. au sugerat „o reducere netă a aportului radiativ în sistemul ocean-atmosferă” în oscilațiile intrasezonale tropicale „poate susține” ideea unui efect „Iris”, deși ei subliniază că munca lor se referă la scale de timp mult mai scurte.[176] ]

Alte analize au descoperit că efectul irisului este mai degrabă un feedback pozitiv decât un feedback negativ propus de Lindzen.[177]

Proiecții de temperatură

(Proiecțiile modelului climatic al lui James Hansen din 1988 în comparație cu înregistrarea temperaturii măsurate de GISS[178]. )

(Proiecțiile IPCC AR4 în comparație cu înregistrarea temperaturii GISS[178]. )

Proiecțiile modelului climatic al lui James Hansen din 1984 față de temperaturile observate sunt actualizate în fiecare an de Dr. Mikako Sato de la Universitatea Columbia.[179] Site-ul web RealClimate oferă o actualizare anuală care compară atât proiecțiile modelului Hansen din 1988, cât și proiecțiile modelului climatic al patrulea raport de evaluare IPCC (AR4) cu temperaturile observate înregistrate de GISS și HadCRUT. Temperaturile măsurate arată o încălzire globală continuă.[178]

Proiecțiile convenționale ale creșterilor viitoare ale temperaturii depind de estimările viitoare ale emisiilor antropice de GES (a se vedea SRES), de acele feedback-uri pozitive și negative asupra schimbărilor climatice care au fost încorporate până acum în modele și de sensibilitatea climei. Modelele la care face referire Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) prevăd că temperaturile globale vor crește probabil cu 1,1 până la 6,4 °C între 1990 și 2100. Alții au propus că creșterile de temperatură pot fi mai mari decât estimările IPCC. O teorie este că clima poate ajunge la un „punct de cotitură” în care efectele de feedback pozitiv duc la o încălzire globală fulgerătoare; astfel de feedback includ scăderea reflectării radiației solare pe măsură ce gheața de mare se topește, expunerea apei de mare mai întunecate și eliberarea potențială a unor volume mari de metan din dezghețarea permafrostului.[180] În 1959, dr. Bert Bolin, într-un discurs adresat Academiei Naționale de Științe, a prezis că până în anul 2000 va exista o creștere cu 25% a dioxidului de carbon din atmosferă, comparativ cu nivelurile din 1859. Creșterea reală până în 2000 a fost de aproximativ 29%.[181]

David Orrell sau Henk Tennekes[182] spun că schimbările climatice nu pot fi prezise cu exactitate. Orrell spune că intervalul de creștere viitoare a temperaturii sugerat de IPCC reprezintă mai degrabă un consens social în comunitatea climatică, dar adaugă „avem un efect periculos asupra climei”.[183] Un studiu din 2007 realizat de David Douglass și colegii săi a concluzionat că cele 22 de modele climatice globale cele mai frecvent utilizate de IPCC nu au putut prezice cu exactitate încălzirea accelerată în troposferă, deși se potrivesc cu încălzirea reală a suprafeței, concluzionand „proiecțiile climatice viitoare bazate pe acestea. modelele trebuie privite cu multă prudență”. Acest rezultat a fost împotriva unui studiu similar pe 19 modele care a constatat că discrepanțe între predicțiile modelului și temperatura reală se datorau probabil erorilor de măsurare.[184]

Într-un raport NASA publicat în ianuarie 2013, Hansen și Sato au remarcat că „temperatura medie globală pe 5 ani a rămas constantă timp de un deceniu, pe care o interpretăm ca o combinație de variabilitate naturală și o încetinire a ratei de creștere a forței climatice nete.„ [170][185] Ed Hawkins, de la Universitatea din Reading,[186] a declarat că „temperaturile de suprafață din 2005 sunt deja la capătul inferior al gamei de proiecții derivate din 20 de modele climatice. Dacă rămân plate, acestea vor cădea în afara intervalului modelelor în câțiva ani.” [170][187] Folosind tendințele de temperatură pe termen lung pentru oamenii de știință și statisticienii pământului ajung la concluzia că aceasta continuă să se încălzească în timp.[188]

Încrederea în prognoze

IPCC afirmă că a crescut încrederea în prognozele care provin de la modelele generale de circulație sau GCM. Capitolul 8 din AR4 spune:

”Există o încredere considerabilă că modelele climatice oferă estimări cantitative credibile ale schimbărilor climatice viitoare, în special la scară continentală și mai sus. Această încredere provine din baza modelelor în principiile fizice acceptate și din capacitatea acestora de a reproduce caracteristicile observate ale climei actuale și ale schimbărilor climatice din trecut. Încrederea în estimările modelului este mai mare pentru unele variabile climatice (de exemplu, temperatura) decât pentru altele (de exemplu, precipitații). De-a lungul mai multor decenii de dezvoltare, modelele au oferit în mod constant o imagine solidă și fără ambiguitate a încălzirii climatice semnificative ca răspuns la creșterea gazelor cu efect de seră.[189]”

Unii oameni de știință, scepticii și alții, cred că această încredere în capacitatea modelelor de a prezice clima viitoare nu este câștigată.[190][191][192][193]

Declinul gheții arctice

(Gheața arctică din 2007 comparativ cu 2005 și, de asemenea, comparativ cu media 1979-2000)

După nivelul (atunci) record al extinderii gheții mării arctice în 2007,[194] Mark Serreze, directorul Centrului național de date despre zăpadă și gheață din SUA, a declarat: „Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani când Arctica ar putea pierde totul din gheața ei, atunci aș fi spus 2100, sau poate 2070. Dar acum cred că 2030 este o estimare rezonabilă.”[195] În 2012, la un alt nivel record, Peter Wadhams de la Universitatea Cambridge a prezis un posibil colaps final al gheței mării arctice în lunile de vară în jurul anului 2016.[196]

Întinderea gheții marine din Antarctica și Arctica sunt disponibile zilnic la Centrul național de date despre zăpadă și gheață.[197]