Utilitatea filozofiei

Imposibilitatea caracteristică a definirii granițelor filosofiei și aparenta sa inadecvare practică au fost printre motivele fundamentale ale unei tendințe critice către activitatea filosofului în sine. Spre deosebire de criticile adresate din când în când teoriilor sau lucrărilor individuale, cei care critică filozofia intenționează mai ales să evidențieze inutilitatea, sau chiar nocivitatea, acestui tip de activitate a gândirii pentru om.

Problema utilității practice a filozofiei s-a pus de la începutul istoriei filosofiei; ar fi suficient să ne amintim de anecdota care povestește despre Thales care, în timp ce observa stelele fiind cu capul în sus, a căzut în gropile care erau săpate pe pământ. În mod similar, Aristofan îl critică pe Socrate pictându-l în timp ce gândește într-un coș, intenționând să se închine zeităților aeriene condensate în nori. Cu alte cuvinte, conform grecilor, filosofia ar fi deja vinovată de a-l împinge pe om să piardă contactul cu pământul, cu simțul realității.

Când Nietzsche își definește apoi filosofia sa drept „știință gaia”, el va intenționa tocmai să se refere la o filozofie care este capabilă, ca știință a pământului, să se ocupe de această lume pământească și nu de cealaltă lume, metafizică, inventată de filozofii compromiși cu transcendența.

În plus, nici măcar știința, în alte privințe, nu a fost mai puțin severă cu filozofia, sau cel puțin cu acea parte a cunoașterii filosofice care pretinde că poate trage concluzii universale despre realitate fără a folosi datele experienței sensibile, calculul matematic și verificarea empirică a rezultatelor acesteia. Cu toate acestea, trebuie subliniat că filosofia și-a recăpătat treptat autonomia și specificitatea față de cunoașterea științifică și la nivel metodic.

Această evoluție istorică a filosofiei este evidentă mai ales începând din perioada de după Iluminism, când atenția filosofilor se deplasează progresiv de la modalitățile de cunoaștere a realității către relația directă și personală pe care individul în singularitatea sa este capabil să o stabilească cu totalitate care o transcende, înțeleasă ca Idee, Voință de Putere, Dumnezeu sau Ființă. Pe lângă această cale, însă, asistăm la dizolvarea disciplinelor filosofice antice în științele care abordează aceleași probleme cu rezultate verificabile empiric. Heidegger explică acest rezultat după cum urmează: „Ceea ce a fost rolul filosofiei până acum, astăzi a fost asumat de […] științe, psihologie, logică, științe politice […] și cibernetică”.

„Este foarte corect să spunem că filosofia este inutilă, greșeala este să crezi că cu aceasta se încheie toată judecata asupra filosofiei. În realitate, mai rămâne de făcut o mică completare sub forma unei întrebări: adică dacă, având în vedere că nu putem face nimic în privința asta, dacă nu cumva mai degrabă filosofia este în stare să facă ceva în legătură cu noi, dacă ne angajăm în așa ceva.”
(Martin Heidegger, Introducere în metafizică, Mursia, Milano, 1968, p. 22, 23)

Matematicianul Imre Toth, care s-a dedicat definirii relației dintre creația matematică și speculația filozofică, într-un interviu cu Ennio Galzenati a observat cum alte științe precum medicina și astronomia nu își pun întrebări despre specificul lor, sau mai degrabă despre definirea lor, așa cum fac în schimb filosofia și matematica, care continuă să pună sub semnul întrebării limitele și posibilitățile propriei forme de cunoaștere. În mod similar, gândirii filozofice îi lipsește un criteriu de verificabilitate experimentală care să poată stabili dacă ceea ce afirmă este adevărat sau fals; de fapt, filosofia însăși este supusă unei redefiniri continue a criteriului de adevăr cu care își legitimează concluziile. Așadar, filosofia s-ar dovedi, în cele din urmă, a fi o învârtire goală în jurul ei însăși, și formată din teorii care se contrazic una pe cealaltă; totuși nu este posibil să scapi de ea. Opusul filosofiei devine ea însăși filosofie.

Problema lipsei de verificabilitate a gândirii filosofice care se justifică poate duce totuși la rezultate sceptice, sau la considerații hermeneutice, potrivit cărora tocmai această „circularitate” a gândirii filosofice care își redefinește punctele de plecare constituie specificul și potențialul filozofiei, diferențierea acesteia de alte forme de cunoaștere.

Toth susține că, eșuând ultimele încercări pozitiviste de a reduce filosofia la știință, s-a realizat că obiectul filosofiei nu este obiectele naturale care studiază științele, ci omul însuși. Omul care investighează omul, aceasta este ceea ce caracterizează filosofarea care a obținut rezultate concrete în decursul lungii sale istorii, făcând conștiente în mintea omului principii și valori universale, neexprimate anterior sau doar intuite.

Dacă astăzi considerăm clar de exemplu ce spunem atunci când vorbim despre libertate, uităm că acest concept apare pentru prima dată în „Etica” lui Aristotel. În „Marea Etică”, și în „Etica Eudemiană”, Aristotel vorbește însă nu despre libertate, așa cum o înțelegem astăzi, ci despre eleutheros, eleutheria, care în greaca veche presupune doar condiția socială a omului liber în raport cu un sclav. Aristotel nu avea încă un termen echivalent cu conceptul de libertate pe care îl avem astăzi. Și tocmai de la Aristotel a început istoria lungă care a dus la conștientizarea reflectată a sensului acelui termen, care acum ne-a devenit trivial de clar și pe care filosofia îl va îmbogăți în continuare cu semnificații în viitor.

După cum afirmă Remo Bodei: „filozofia a avut meritul de a fi, și de a continua să fie, un laborator în care conceptele și valorile sunt testate, experimentate, și se observă reziliența acestora în discuții care au loc în întreaga societate. Așadar, filosofia are simțul de a crea, într-o lume care se schimbă continuu în generații succesive, într-o mentalitate volatilă, acest spirit care este cel al cercetării critice, al vigilenței și chiar al îndoielii”.

Opinie împărtășită și de filozoful american Richard Rorty, care declara într-un interviu despre soarta filosofiei: „Filosofia nu se poate termina până nu se încheie schimbările sociale și culturale: aceste schimbări, de fapt, contribuie la depășirea concepțiilor generale pe care le avem despre noi înșine și despre contextul în care trăim, determinând necesitatea unui nou limbaj prin care să exprimăm concepte noi.”

După cum notează Paul Ricœur, în îndeplinirea acestei sarcini, filosofia exprimă o valoare unificatoare în asigurarea, în diversitatea limbilor, a legăturii lor reciproce. Datorăm gândirii filozofice faptul că cultura vest-europeană nu s-a destrămat și fragmentat, pierzându-și simțul unității, în fața specializării dispersate a diverselor cunoștințe tehnologice. De altfel, în timp ce filosofia se dezvoltă ca unitate, încercând să rezolve întrebările unei epoci, dar păstrându-se conectată la cele trecute, ”în istoria științei apar rupturi, discontinuități, numite fracturi epistemologice care fac din calea științei un drum întrerupt continuu.”

În ultimii ani, tot mai multe personalități legate de domeniul științific au criticat utilitatea filosofiei în general și a filozofiei științei în special, numindu-le adesea „moarte”. Printre aceștia, Stephen Hawking, Richard Feynman, Lawrence Krauss, Steven Weinberg, Neil deGrasse Tyson și Edoardo Boncinelli; Carlo Rovelli s-a poziționat în contrast puternic cu această opinie.