Devianța, criminalitatea și controlul social

Figura 7.1. Psihopații și sociopații sunt unii dintre devianții vedete în cultura populară contemporană. Ce îi face atât de atrăgători ca personaje fictive? (Din accidente precum cel al lui Phineas Gage, se știe că cortexul prefrontal joacă un rol important în comportamentul moral.) Credit: Wikipedia

Psihopații și sociopații sunt unii dintre „deviații” preferați în cultura populară contemporană. De la Patrick Bateman în American Psycho la Dr. Hannibal Lecter din The Silence of the Lambs și la Dexter Morgan în Dexter, figura individului periculos care trăiește printre noi oferă o ficțiune fascinantă. Psihopatia și sociopatia se referă ambele la tulburări de personalitate care implică un comportament antisocial, empatie diminuată și lipsa inhibițiilor. În analiza clinică, aceste categorii analitice ar trebui să fie distinse de psihoză, care este o afecțiune care implică o ruptură debilitantă de realitate.

Psihopații și sociopații sunt adesea capabili să-și gestioneze starea și să treacă drept cetățeni „normali”, deși capacitatea lor de manipulare și cruzime poate avea consecințe devastatoare pentru oamenii din jurul lor. Termenul de psihopatie este adesea folosit pentru a sublinia faptul că sursa tulburării este internă, bazată pe factori psihologici, biologici sau genetici, în timp ce sociopatia este folosită pentru a sublinia factorii sociali predominanți în tulburare: sursele sociale sau familiale ale dezvoltării acesteia și incapacitatea de a fi social sau de a respecta regulile societale (Hare, 1999). În acest sens sociopatia ar fi boala sociologică prin excelență. Ea implică o incapacitate de companie (socius), dar multe relatări despre sociopați îi descriu ca fiind fermecători, încrezători, atrăgători și extrovertiți (Hare, 1999).

Într-o societate modernă caracterizată prin predominanța relațiilor secundare mai degrabă decât primare, sociopatul sau psihopatul funcționează, cel puțin în cultura populară, ca un indice primordial al neliniștii sociale contemporane. Sociopatul este ca vecinul drăguț de lângă noi care, într-o zi, „explodează” sau se dezvăluie că a avut o a doua viață sinistră. În multe privințe, sociopatul este o denumire pentru multe dintre anxietățile pe care le avem cu privire la pierderea comunității și la viața printre oameni pe care nu îi cunoaștem. În acest sens, sociopatul este un tip foarte modern de deviant. Abordările contemporane ale psihopatiei și sociopatiei s-au concentrat pe cauzele biologice și genetice. Aceasta este o tradiție care se întoarce la abordările pozitiviste ale devianței din secolul al XIX-lea, care încercau să găsească o cauză biologică a criminalității și a altor tipuri de comportament deviant.

Cesare Lombroso (1835–1909), un profesor italian de psihiatrie juridică, a fost o figură cheie în criminologia pozitivistă care credea că are caracteristici fiziologice specifice izolate ale „degenerescenței” care puteau distinge „criminalii născuți” de indivizi normali (Rimke, 2011). Într-un mod mult mai sofisticat, aceasta a fost și premisa lui James Fallon (n. 1947), un savant de neuroștiință la Universitatea din California. Cercetările sale au implicat analizarea scanărilor cerebrale ale ucigașilor în serie. El a descoperit că zonele lobilor frontali și temporali asociate cu empatia, moralitatea și autocontrolul sunt „închise” la ucigașii în serie. La rândul său, această lipsă de activitate a creierului a fost legată de markeri genetici specifici care sugerează că psihopatia sau sociopatia a fost transmisă genetic. Premisa lui Fallon a fost că psihopatia este determinată genetic. Genele unui individ determină dacă sunt psihopati sau nu (Fallon, 2013).

Figura 7.2. Lizzie Borden a fost judecată, dar nu a fost condamnată pentru uciderea cu toporul a tatălui și mamei sale vitrege în 1892. Rima populară a vremii spunea: „Lizzie Borden a luat un topor și i-a dat mamei sale 40 de lovituri. Când a văzut ce a făcut, ea i-a dat și tatălui ei 41.” (Credit Wikimedia Commons).

Cu toate acestea, în același timp în care Fallon conducea cercetări asupra psihopaților, studia scanările creierului pacienților cu Alzheimer. În studiul Alzheimer, el a descoperit o scanare a creierului de la un subiect de control care a indicat simptomele psihopatiei pe care le-a văzut în scanările creierului ale ucigașilor în serie. Scanarea a fost făcută la un membru al propriei sale familii. El a spart sigiliul care proteja identitatea subiectului și a descoperit că este propria sa scanare a creierului.

Fallon era un bărbat căsătorit care a crescut copii și a avut o carieră solicitantă ca om de știință de succes, și totuși scanarea creierului a indicat că era un psihopat. Când și-a cercetat propria istorie genetică, și-a dat seama că arborele lui genealogic conținea șapte presupuși criminali, inclusiv faimoasa Lizzie Borden (1860–1927), care și-a ucis tatăl și mama vitregă în 1892. A început să observe unele dintre propriile sale modele de comportament ca fiind manipulator, odios de competitiv, egocentric și agresiv, doar nu într-o manieră criminală. El a decis că era un „psihopat pro-social” – un individ căruia îi lipsește empatia adevărată pentru ceilalți, dar își păstrează comportamentul în normele sociale acceptabile – datorită familiei iubitoare și îngrijitoare în care a crescut. A trebuit să recunoască faptul că acel mediu, și nu doar genele, au jucat un rol semnificativ în exprimarea tendințelor genetice (Fallon, 2013).

Ce putem învăța din exemplul lui Fallon din punct de vedere sociologic? În primul rând, psihopatia și sociopatia sunt recunoscute ca forme problematice de devianță din cauza anxietăților sociale predominante despre criminalii în serie ca un tip de criminal care „locuiește lângă noi” sau „se amestecă cu noi”. Acest lucru se datorează parțial pentru că trăim într-un tip de societate în care nu ne cunoaștem bine vecinii și parțial pentru că suntem preocupați să descoperim că trăsăturile lor identificabile sunt altfel ascunse. În al doilea rând, Fallon a recunoscut că nu există o explicație pur biologică sau genetică pentru psihopatie și sociopatie.

Mulți indivizi cu markeri biologici și genetici ai psihopatiei nu sunt pericole pentru societate – cheia pentru expresiile patologice ale psihopatiei sunt elemente ale mediului social și ale educației sociale ale unui individ. În cele din urmă, în propria relatare a lui Fallon, este dificil să se separe descoperirea scanării aberante a creierului și descoperirea și recunoașterea trăsăturilor sale personale de psihopatie. Este clar care a fost primul? El recunoaște psihopatologia din sine doar după ce a văzut scanarea creierului. Aceasta este problema a ceea ce Ian Hacking numește „efectul de buclă” (vom discuția despre efectul de buclă în 7.1 „Devianța și controlul”) care afectează studiul sociologic al devianței (2006). Pe scurt, ceea ce ilustrează exemplul lui Fallon este complexitatea studiului devianței sociale.

Referințe

• Fallon, J. (2013). The psychopath inside: A neuroscientist’s personal journey into the dark side of the brain. New York, NY: Current.
• Hacking, I. (2006, August). Making up people. London Review of Books, 28(16/17), 23-26.
• Hare, R. D. (1999). Without conscience: The disturbing world of the psychopaths among us. New York, NY: Guilford Press.
• Rimke, H. (2011). The pathological approach to crime. In Kirstin Kramar (Ed.), Criminology: critical Canadian perspectives (pp. 79-92). Toronto, ON: Pearson.

Sursa: Little, W. (2016). Introduction to Sociology – 2nd Canadian Edition. BCcampus. © 2013 Rice University. Licența CC BY 3.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu. © 2022 MultiMedia Publishing. Introducere în sociologie, Volumul 1