Definiții ale morții: moartea cerebrală și ce contează la o persoană

Sursa: Ben Sarbey, Definitions of death: brain death and what matters in a person, Journal of Law and the Biosciences, Volume 3, Issue 3, December 2016, Pages 743–752, https://doi.org/10.1093/jlb/lsw054 (Rezumat)

În articolul „Definitions of death: brain death and what matters in a person”, Ben Sarbey analizează modul în care definițiile medicale și juridice ale morții sunt influențate nu doar de date biologice, ci și de valorile pe care le atribuim persoanei umane. Autorul susține că actualul standard juridic al „morții întregului creier” nu corespunde pe deplin cu ceea ce considerăm în mod obișnuit esențial pentru identitatea unei persoane, deoarece moartea este un concept care conține inevitabil și o dimensiune evaluativă.

Istoric, moartea era stabilită prin criterii cardiopulmonare, în principal prin încetarea respirației și a bătăilor inimii. Dezvoltarea tehnologiilor medicale, în special ventilația mecanică, transplantul de organe și posibilitatea menținerii artificiale a circulației și respirației, a făcut însă ca aceste criterii să devină insuficiente în anumite situații. În anii 1960 au apărut criteriile Harvard pentru „coma ireversibilă”, ulterior asociate cu moartea cerebrală. În Statele Unite, President’s Commission a propus ulterior standardul „morții întregului creier”, preluat în Uniform Determination of Death Act: o persoană este considerată moartă fie atunci când funcțiile circulatorii și respiratorii au încetat ireversibil, fie atunci când au încetat ireversibil toate funcțiile întregului creier, inclusiv ale trunchiului cerebral.

Sarbey arată însă că acest standard reprezintă în bună măsură un compromis pragmatic. Moartea întregului creier este suficientă pentru a considera o persoană moartă, dar nu este neapărat și o condiție necesară. De aici apare alternativa „morții creierului superior”, conform căreia ceea ce contează în definirea persoanei sunt funcțiile asociate în principal emisferelor cerebrale: memoria, conștiința, personalitatea, credințele, dorințele și viața psihologică. În această perspectivă, formulată de autori precum Robert Veatch și Jeff McMahan, persoana nu se identifică pur și simplu cu organismul biologic. McMahan distinge între „sine”, purtătorul biografiei și al vieții mentale, și organismul biologic care îl susține. Moartea persoanei ar surveni astfel atunci când dispare ireversibil substratul funcțiilor care constituie sinele, chiar dacă unele funcții biologice ale organismului continuă.

Autorul merge însă mai departe și pune sub semnul întrebării chiar identificarea minții cu creierul. Pornind de la ideea realizabilității multiple și de la funcționalism, Sarbey susține că ceea ce este important nu este neapărat materia cerebrală propriu-zisă, ci funcțiile pe care aceasta le realizează. Dacă procesele care generează memoria, personalitatea, conștiința și celelalte elemente ale identității ar putea fi reproduse într-un alt suport — de exemplu, ipotetic, într-un sistem informatic — atunci moartea biologică a creierului nu ar coincide în mod necesar cu dispariția persoanei. În această perspectivă, identitatea personală este legată mai degrabă de continuitatea anumitor funcții mentale decât de persistența unui anumit organ biologic.

Din punct de vedere practic, Sarbey propune o ierarhie a criteriilor morții. În cele mai multe cazuri sunt suficiente criteriile cardiopulmonare; în situații mai dificile, criteriul morții întregului creier este util și practic; iar criteriul creierului superior ar fi mai apropiat de ceea ce valorizăm efectiv într-o persoană. Autorul numește această combinație o „trifectă” a criteriilor morții. Totuși, standardele mai rafinate, bazate pe funcțiile creierului superior sau pe identitatea personală, ridică dificultăți considerabile de măsurare și necesită judecăți de valoare cu privire la caracteristicile definitorii ale unei persoane. Din acest motiv, standardele neurologice existente rămân, în prezent, soluția pragmatică pentru practica medicală și juridică.

Definiția morții are și consecințe practice majore asupra transplantului de organe. Regula donatorului decedat impune ca prelevarea organelor vitale să aibă loc numai după moartea donatorului. Dacă moartea ar fi definită prin criterii ale creierului superior, și nu prin încetarea funcționării întregului creier, numărul potențialilor donatori ar putea crește. Autorul subliniază însă că necesitatea organelor pentru transplant nu poate determina, prin ea însăși, ce este adevărat despre natura persoanei și despre moarte, deși aceste consecințe trebuie luate în considerare în elaborarea politicilor sociale.

Concluzia articolului este că moartea nu poate fi redusă la o simplă constatare biologică. Modul în care o definim reflectă inevitabil concepțiile noastre despre persoană, identitate și ceea ce considerăm valoros în existența umană. Standardul actual al morții întregului creier funcționează adecvat în majoritatea situațiilor, dar nu coincide perfect cu aceste valori. Pe măsură ce tehnologiile medicale și posibilitățile de prelungire sau replicare a funcțiilor mentale evoluează, societatea va trebui să își precizeze tot mai atent ce anume consideră esențial pentru continuitatea și moartea unei persoane.

Moartea – Aspecte psihologice, ştiinţifice, religioase, culturale şi filozofice

O incursiune fascinantă în una dintre cele mai vechi teme care au captivat mintea umană.

Nu a fost votat 18.33 lei – 44.38 leiInterval de prețuri: 18.33 lei până la 44.38 lei Selectează opțiunile Acest produs are mai multe variații. Opțiunile pot fi alese în pagina produsului.