Deși o versiune a argumentului ontologic apare în mod explicit în scrierile filosofului grec din antichitate Xenophanes și variații apar în scrierile lui Parmenide, Platon și neoplatoniști, ideea principală este că argumentul ontologic a fost mai întâi clar declarat și dezvoltat de Anselm de Canterbury. Unii savanți au susținut că filozoful islamic Avicenna (Ibn Sina) a dezvoltat un fel de argument ontologic special înainte de Anselm, dar alți cercetători contrazic această poziție. Daniel Dombrowski a marcat trei etape majore în dezvoltarea argumentului: formularea explicită inițială a lui Anselm; criticile din Kant și Hume din secolul al XVIII-lea; și identificarea unui al doilea argument ontologic ăn Proslogion a lui Anselm către filosofii secolului XX.
Anselm
(Anselm din Canterbury a fost primul care a încercat un argument ontologic pentru existența lui Dumnezeu.)
Teologul și filosoful Anselm din Canterbury (1033-1109) a propus un argument ontologic în al doilea și al treilea capitol al Proslogion. Argumentul lui Anselm nu a fost prezentat pentru a demonstra existența lui Dumnezeu; mai degrabă, Proslogion a fost o lucrare de meditație în care a documentat modul în care ideea de Dumnezeu a devenit evidentă pentru el.
În Capitolul 2 al Proslogion, Anselm l-a definit pe Dumnezeu ca pe o „ființă care nu poate fi concepută mai mare”. El a sugerat că chiar și „prostul” poate înțelege acest concept, iar această înțelegere în sine înseamnă că ființa trebuie să existe în minte. Conceptul trebuie să existe fie doar în mintea noastră, fie atât în mintea noastră cât și în realitate. Dacă o astfel de ființă există doar în mintea noastră, atunci o ființă mai mare – aceea care există în minte și în realitate – poate fi concepută (acest argument este în general considerat ca un reductio ad absurdum, deoarece punctul de vedere absurd este dovedit a fi inconsecvent). Prin urmare, dacă putem concepe o ființă față de care nu poate fi conceput nimic mai mare, ea trebuie să existe în realitate. Astfel, o ființă față de care nu poate fi concepută nimic mai mare, pe care Anselm l-a definit drept Dumnezeu, trebuie să existe în realitate.
Argumentul lui Anselm din capitolul 2 poate fi rezumat după cum urmează:
- Este un adevăr conceptual (sau, ca să spunem așa, adevărat prin definiție) că Dumnezeu este o ființă față de care nimeni mai mare nu poate fi imaginat (adică cea mai mare ființă posibilă care poate fi imaginată).
- Dumnezeu există ca idee în minte.
- O ființă care există ca idee în minte și în realitate este, alte lucruri fiind egale, mai mare decât o ființă care există doar ca idee în minte.
- Astfel, dacă Dumnezeu există doar ca idee în minte, atunci ne putem imagina ceva care este mai mare decât Dumnezeu (adică o ființă cea mai mare posibilă care există).
- Dar nu ne putem imagina ceva mai mare decât Dumnezeu (căci este o contradicție să presupunem că putem imagina o ființă mai mare decât cea mai mare ființă posibilă care poate fi imaginată.)
- Prin urmare, Dumnezeu există.
În capitolul 3, Anselm a prezentat un argument în același sens:
- Prin definiție, Dumnezeu este o ființă față de care nimeni mai mare nu poate fi imaginat.
- O ființă care există neapărat în realitate este mai mare decât o ființă care nu există neapărat.
- Astfel, prin definiție, dacă Dumnezeu există ca idee în minte, dar nu există neapărat în realitate, atunci ne putem imagina ceva care este mai mare decât Dumnezeu.
- Dar nu ne putem imagina ceva mai mare decât Dumnezeu.
- Astfel, dacă Dumnezeu există în minte ca idee, atunci Dumnezeu există în mod necesar în realitate.
- Dumnezeu există în minte ca idee.
- Prin urmare, Dumnezeu există neapărat în realitate.
Aceasta conține noțiunea de ființă care nu poate fi concepută să nu existe. El a susținut că, dacă ceva poate fi conceput să nu existe, atunci poate fi conceput ceva mai mare. În consecință, un lucru față de care nu poate fi conceput nimic mai mare nu poate fi conceput să nu existe și deci trebuie să existe. Acest lucru poate fi citit ca o retratare a argumentului din capitolul 2, deși Norman Malcolm credea că este un argument diferit și mai puternic.
René Descartes
(Gânditorul francez René Descartes a propus mai multe argumente care ar putea fi denumite ontologice.)
René Descartes (1596-1650) a propus o serie de argumente ontologice, care diferă de formularea lui Anselm. În general, ele sunt argumente mai puțin formale decât intuiția naturală.
Descartes a scris în A cincea meditație:
”Dar, dacă simplul fapt că pot produce din gândul meu ideea a ceva implică faptul că tot ceea ce percep în mod clar și distinct că aparține acelui lucru îi aparține, nu este aceasta o bază posibilă pentru un alt argument pentru a demonstra existența de Dumnezeu? Cu siguranță, ideea de Dumnezeu, sau o ființă extrem de perfectă, este una pe care o găsesc în mine la fel de sigur ca ideea oricărei forme sau număr. Și înțelegerea mea că aparține naturii sale că el există întotdeauna nu este mai puțin clară și distinctă decât se atunci când dovedesc despre orice formă sau număr că o proprietate aparține naturii sale.”
– Descartes, (AT 7:65; CSM 2:45)
Descartes a susținut că existența lui Dumnezeu poate fi dedusă din natura sa, la fel cum ideile geometrice pot fi deduse din natura formelor – el a folosit ca exemplu deducerea dimensiunilor unghiurilor într-un triunghi. El a sugerat că conceptul de Dumnezeu este cel al unei ființe suprem perfecte, care deține toate perfecțiunile. Se pare că a presupus că existența este un predicat al unei perfecțiuni. Astfel, dacă noțiunea de Dumnezeu nu ar include existența, aceasta nu ar fi supremă perfectă, întrucât ar lipsi o desăvârșire. În consecință, noțiunea de Dumnezeu extrem de desăvârșit care nu există, susține Descartes, este de neînțeles. Prin urmare, potrivit naturii sale, Dumnezeu trebuie să existe.
Baruch Spinoza
În Etica, Spinoza, a scris o secțiune intitulată „Tratarea lui Dumnezeu și ceea ce îi aparține”, în care discută existența lui Dumnezeu și ce este Dumnezeu. El pornește de la ideea că: „dacă există un Dumnezeu, acest lucru, spunem noi, poate fi dovedit”. Dovada lui pentru Dumnezeu urmează o structură similară cu argumentul ontologic al lui Descartes. Descartes încearcă să demonstreze existența lui Dumnezeu, argumentând că „trebuie să existe un lucru care este suprem bun, prin care toate lucrurile bune să aibă bunătatea lor”. Argumentul lui Spinoza diferă prin faptul că el nu pleacă direct de la conceperea celei mai mari ființe la existența lui Dumnezeu, ci folosește mai degrabă un argument deductiv din ideea lui Dumnezeu. Spinoza spune că ideile omului nu provin de la sine, ci dintr-un fel de cauză externă. Astfel, lucrurile ale căror caracteristici le cunoaște un om trebuie să provină dintr-o sursă anterioară. Deci, dacă omul are ideea de Dumnezeu, atunci Dumnezeu trebuie să existe înainte de acest gând, deoarece omul nu poate crea o idee a propriei sale imaginații.
Gottfried Leibniz
(Filozoful german Gottfried Leibniz a încercat să dovedească coerența unei „ființe suprem perfecte.)
Gottfried Wilhelm Leibniz a văzut o problemă cu argumentul ontologic al lui Descartes: faptul că Descartes nu afirmase coerența unei ființe „extrem de perfecte”. El a propus că, dacă nu se poate demonstra coerența unei ființe extrem de perfecte, argumentul ontologic nu reușește. Leibniz a văzut perfecțiunea ca fiind imposibil de analizat; prin urmare, ar fi imposibil să se demonstreze că toate perfecțiunile sunt incompatibile. El a motivat că toate perfecțiunile pot exista împreună într-o singură entitate și că argumentul lui Descartes este încă valabil.
Mulla Sadra
Mulla Sadra (c. 1571/2 – 1640) a fost un filozof islamic chiit iranian care a fost influențat de filosofi musulmani mai vechi precum Avicenna și Suhrawardi, precum și de metafizicianul sufist Ibn ‘Arabi. Sadra a discutat argumentele lui Avicenna pentru existența lui Dumnezeu, afirmând că acestea nu sunt a priori. El a respins argumentul pe baza faptului că existența precede esența sau că existența ființelor umane este mai fundamentală decât esența lor.
Sadra a prezentat un nou argument, cunoscut sub numele de Argumentul Seddiqin sau Argumentul Drepților. Argumentul încearcă să demonstreze existența lui Dumnezeu prin realitatea existenței și să încheie cu necesitatea pre-eternă a lui Dumnezeu. În acest argument, un lucru este demonstrat prin el însuși, iar o cale este identică cu obiectivul. În alte argumente, adevărul este obținut dintr-o sursă externă, cum ar fi de la posibil la necesar, de la originea inițială la originea veșnică, sau de la mișcare la mutatorul nemăsurat. În argumentul celor drepți, nu există un termen de mijloc decât adevărul. Versiunea sa a argumentului ontologic poate fi rezumată după cum urmează:
- Există existență
- Existența este o perfecție deasupra căreia nici o perfecțiune nu poate fi concepută
- Dumnezeu este desăvârșirea și desăvârșirea în existență
- Existența este o realitate singulară și simplă; nu există pluralism metafizic
- Această realitate singulară este clasificată ca intensitate într-o scară de perfecțiune (adică o negare a unui monism pur).
- Această scară trebuie să aibă un punct limită, un punct de cea mai mare intensitate și cea mai mare existență.
- De aici rezultă că există Dumnezeu.
Mulla Sadra descrie acest argument în lucrarea sa principală al-asfar al-arba’a [patru călătorii] după cum urmează:
”Existența este o realitate unică, obiectivă și simplă și nu există nicio diferență între părțile sale, cu excepția cazului în ceea ce privește perfecțiunea și imperfecțiunea, forța și slăbiciunea … Iar punctul culminant al perfecțiunii sale, unde nu există nimic mai perfect, este independența față de orice alt lucru. Nimic mai perfect nu trebuie conceput, întrucât fiecare lucru imperfect aparține altui lucru și are nevoie de celălalt pentru a deveni perfect. Și, așa cum a fost deja explicat, perfecțiunea este înaintea imperfecțiunii, a actualității potenței și a existenței inexistenței. De asemenea, s-a explicat că perfecțiunea unui lucru este lucrul în sine, și nu un lucru în plus față de acesta. Astfel, fie existența este independentă de ceilalți, fie are nevoie de ceilalți. Prima este Necesarul, care este existență pură. Nimic nu este mai perfect decât El. Și în El nu există loc pentru inexistență sau imperfecțiune. Cel din urmă este altul decât El și este considerat ca fiind faptele și efectele Sale, iar pentru alte persoane decât El nu există nicio subzistență, decât prin El. Căci nu există nicio imperfecțiune în realitatea existenței, iar imperfecțiunea se adaugă existenței doar datorită calității de a fi cauzată, întrucât este imposibil ca un efect să fie identic cu cauza sa din punct de vedere al existenței.”
Lasă un răspuns