Aproape de expirarea termenului de suspendare voluntară a firmei mele, m-am decis să depun actele pentru reluarea activităţii. Chiar dacă nu voi avea vreun beneficiu la început, mă gândeam că poate se vor schimba vremurile şi voi reuşi să o pun din nou pe picioare. Lichidarea firmei îmi dă sentimentul că am pierdut definitiv ceva esenţial.
Aşa că am întocmit toate actele de care mi se spusese la Oficiul Registrului Comerţului că voi avea nevoie, şi alte câteva în plus care credeam eu că s-ar putea să trebuiască, şi azi la 9.30 m-am prezentat cu dosarul la ORC. Deşi erau doar două persoane acolo, circa o jumătate de oră au privit prin mine ca prin sticlă funcţionarii, fără să mă observe cineva. M-am decis să intru în biroul de asistenţă (parcă aşa se numeşte), unde era o singură funcţionară, întrebând-o dacă pot să depun dosarul. Într-un spirit de indiferenţă totală, fără a arunca nicio privire pe actele mele, funcţionara mi-a înmânat trei formulare spunându-mi că, după ce le completez, să mă prezint cu ele în alt birou.
Am completat formularele respective şi m-am aşezat cuminte în faţa uşii biroului indicat, sperând ca altă funcţionară de acolo să mă observe. După cca. o jumătate de oră de aşteptat în zadar, mi-am adus aminte că nu cumpărasem încă un timbru fiscal de 4 lei care se pare că îmi trebuia la dosar, aşa că am plecat să cumpăr acel timbru. Era cât pe ce să nu pot reactiva firma din cauza acelui timbru, care nu era de găsit pe nicăieri. După cinci încercări eşuate, am reuşit să îl cumpăr. M-am întors la ORC.
Între timp se adunaseră vreo cinci persoane. M-a aşezat cuminte la uşa aceluiaşi birou. Dacă am văzut că nu intră şi nu iese nimeni, şi nici nu sunt invitat înăuntru, după un timp mi-am luat inima în dinţi şi m-am autoinvitat. Am explicat funcţionarei că vreau să depun un dosar pentru reluarea activităţii firmei. S-a uitat la mine puţin mirată. Mi-a luat dosarul, s-a uitat peste el, şi în final a descoperit că îmi mai lipseşte un document (de care nu îmi spusese nimeni nimic până atunci). M-a sfătuit să mă duc alături, la biroul de asistenţă, unde mi se va întocmi actul respectiv.
Aici, aceeaşi persoană, preocupată de hârtiile de pe biroul său. Întreb dacă pot să intru. Nu îmi răspunde. Intru direct şi mă apropii de funcţionară. Mă observă. „Nu vedeţi că sunt ocupată? Mergeţi la colega mea.” Ba observ că e ocupată, dar nu văd nicio colegă. Doar un scaun gol la un birou de alături. Aştept cuminte să se ocupe scaunul.
Aştept cam un sfert de oră. În sfârşit vine o fată tânără care ocupă scaunul. După un timp, mă observă şi pe mine. Mă priveşte întrebător. Îi spun pentru ce am venit. Îmi spune să aştept la rând şi cheamă la birou o persoană care doar sosise acolo, probabil în acelaşi timp cu ea. La cealaltă funcţionară vine un tânăr care se aşează pe scaun. Eu ies şi rămân afară în cadrul uşii, aşteptând să îmi vină rândul. Cele două funcţionare încep să glumească şi să chicotească cu cele două persoane, vorbind ceva despre nişte covrigi, şi despre nişte întâlniri.
Cea mai în vârstă mă vede că ma uit la ele din cadrul uşii. Le incomodez, se pare, aşa că se face că duce un dosar într-un birou de alături şi, când se întoarce, închide uşa în urma ei. În biroul închis, chicotelile se înteţesc.
Brusc, mi-am adus aminte de toate umilinţele la care am fost supus, în diverse alte instituţii publice, din poziţia mea de administrator al unui IMM, şi ce liniştit am fost, chiar şi fără bani, cât am avut firma suspendată voluntar. Mi-a pierit cheful de a relua activitatea firmei. Mi-am luat umbrela rezemată de un perete, servieta cu acte în cealaltă mână, şi am plecat de acolo.
Afară parcă se spărsese cerul, ploua cu găleata. Dar eu mă liniştisem. Poate îmi găsesc şi eu un job ca cei de aici. Îi las pe alţi fraieri să se zbată, să muncească şi să se enerveze din cauza birocraţiei şi a indolenţei celor care îşi iau salariile tocmai datorită existenţei acestor mici firme.
Lasă un răspuns