Cafeaua şi cafenelele la arabi și în Constantinopol

Unii scriitori susțin că în Persia s-a băut pentru prima dată cafea, dar nu există dovezi care să susțină această afirmație. Există, cu toate acestea, suficiente date pentru a justifica ideea că aici, ca și în Etiopia, cafeaua a fost cunoscută din timpuri imemoriale, afirmaţie care nu poate fi contrazisă. Încă de timpuriu cafeneaua a devenit o instituție importantă în orașele mari. Persanii par să fi fost mult mai inteligenţi decât turcii în manipularea politică a problemei cafenelelor, și de aceea nu a fost nevoie să se comande suprimarea lor în Persia.

Soția lui Shah Abbas, observând că un mare număr de oameni au obiceiul de a se aduna și a face politică în principala cafenea din Ispahan, a numit un mollah – un profesor ecleziastic și prezentator al legii, să stea acolo permanent şi să distreze pe cei care frecventau localul cu istorioare frumoase din istorie, drept, și poezie. Fiind un om de mare înțelepciune și tact, acesta a evitat întrebările controversate despre stat, și așa politica a fost redusă la un rol secundar. El s-a dovedit un oaspete binevenit, și a fost simpatizat mult de către clienţii cafenelei. Acest exemplu a fost urmat în general şi de alte cafenele și, ca rezultat, tulburările au fost rare în cafenelele din Ispahan.

Adam Olearius (1599-1671), care a fost secretar la Ambasada Germaniei şi a călătorit în Turcia între 1633-1636, povestește despre cele mai mari digresiuni făcute în cafenelele persane “de poeți și istorici, care sunt așezați într- un scaun înalt, de unde lor ei fac discursuri și spun povești satirice, jucând în același timp, cu un mic băț, și folosind aceleași gesturi ca și jonglerii noştri și bărbații prestidigitatori din Anglia.”

La conferințe de la curte, în suita șahului erau întotdeauna văzuţi “kahvedjibachi,” sau “picurătorii de cafea.”

Karstens Niebuhr (1733-1815), călătorul din Hanovra, furnizează următoarea descriere a cafenelelor arabe siriene şi egiptene:

”Ele sunt săli de obicei mari, cu rogojini pe jos, și iluminate pe timp de noapte cu o multitudine de lămpi. Fiind singurele locuri de exercitare a elocvenței profane, oamenii de știință săraci participă aici pentru a amuza oamenii. Sunt citite bucăţi selectate, de exemplu aventurile lui Rustan Sal, un erou persan. Unii aspiră spre laudă pentru invenție, și compun povești și fabule. Ei merg în sus și în jos în timp ce recită sau, presupunând că au aptitudini oratoriale, ţin discursuri asupra unor subiecte alese de ei înșiși.

Într- o cafenea din Damasc un orator a fost angajat permanent pentru a spune povești sale la o oră fixă. În alte cazuri, el depinde de gustul ascultătorilor săi: la încheierea discursului, indiferent dacă acesta a constat din subiecte literare sau de povești libere, el caută în public un contributor voluntar.

La Alep era de asemenea un om cu un suflet mare care, fiind o persoană cu distincție, și care a studiat doar pentru propria lui plăcere, trecea prin toate cafenelele din oraș pronunțând discursuri morale.”

În unele cafenele erau cântăreți și dansatori, și mulți veneau să asculte poveștile minunate ale celor o mie și una de nopți.

În țările orientale era obiceiul de a oferi o ceaşca de “cafea rea”, de exemplu cafea care conținea otravă, acelor funcționari sau alte persoane care s-au dovedit că au supărat autoritățile.

În timp ce consumul de cafea a început ca o funcție religioasă privată, nu la timp după introducerea sa de cafenele a ajuns şi mai secularizată în casele oamenilor, cu toate că timp de secole ea a păstrat o anumită semnificație religioasă. Galland spune că în Constantinopol, la momentul vizitei sale în oraș, nu exista nicio casă, bogată sau săracă, de turci sau evrei, greci sau armeni, în care cafeaua să nu se bea de cel puțin două ori pe zi, și mulți beau chiar mai des, devenind un obicei în fiecare casă să fie oferită tuturor vizitatorilor, și era considerată o lipsă de politețe refuzul. Douăzeci de porţii pe zi, de fiecare persoană, nu era o medie neobişnuită.

Galland observă că “la fel de mulți bani trebuie cheltuiți în familiile private ale Constantinopolului pentru cafea ca şi pentru vin la Paris“, și era obişnuit pentru cerșetori să ceară bani pentru a cumpăra cafea, așa cum era în Europa obiceiul de a cere bani pentru a cumpăra vin sau bere.

În acele vremuri refuzul sau neglijarea oferirii cafelei soțiile era un motiv legitim pentru divorț în rândul turcilor. Bărbații făceau promisiunea, atunci când se căsătoreau, că nevestele lor ni vor rămâne fără cafea. “Aceasta“, remarca Fulbert de Monteith , “era, probabil, mult mai prudent decât jurămintele fidelitate.“

Un alt manuscris arab de Bichivili în Bibliotheque Nationale din Paris ne furnizează un desen de la ceremonia de cafea așa cum era practicată în Constantinopol, în secolul al XVI-lea:

”În toate marile case de bărbați, există funcționari a căror activitate este doar de a avea grijă de cafea, cu un ofițer șef, sau o persoană care coordonează pe ceilalţi, locuind lângă sala care era destinată primirii vizitatorilor. Turcii numesc acest ofițer Kavveghi, care înseamnă supraveghetor sau administrator de cafea. În harem sau locuinţele pentru femei din Serai, exista un mare număr de astfel de ofițeri, fiecare cu patruzeci sau cincizeci Baltagis sub ei care, după c seveau o anumită perioadă de timp în aceste cafenele, li se garanta asigurarea unui post avantajos, sau o suprafaţă de teren. În casele cu persoane din înalta societate existau de asemenea Itchoglani, care luau cafeaua de la administratori și o prezentau stăpânilor cu dexteritate și adresa într-un mod surprinzător, de îndată ce şeful familiei îi făcea un semn în acest scop, stabilit în prealabil. Cafeaua este servită pe tăvi fără picioare, realizate de obicei din lemn vopsit sau lăcuit și, uneori, din argint. Ele susțineau 15-20 ceşti din China fiecare. Şi, întrucât aceste ceşti erau pe jumătate din argint, tava putea fi ușor ținută cu degetul mare în partea de jos și două degete pe marginea superioară.”

 (Servirea cafelei unui oaspete – După un desen dintr-o ediție timpurie a poveştilor “1001 nopţi”)

În Despre o călătorie la Constantinopol în 1657, Nicolae Rolamb, un călător suedez trimis la Poarta otomană, ne descrie aceste obiceiuri timpurii despre cafeaua din viața de familie a turcilor:

”Aceasta [cafeaua] este un fel de mazăre, care crește în Egipt, pe care turcii o prjesc și o fierb în apă, și o beau de plăcere în loc de coniac, sorbind prin buze licoarea fierbinte, convinşi că astfel scapă de boala catarrh, și previn creșterea de vapori din stomac în cap. Consumul de această cafea și tutunul fumat (consumul de tutun este interzis sub pedeapsa cu moartea, dar este folosit în Constantinopol, mai mult decât oriunde atât de bărbați cât și de femei, în secret) le ocupă tot timpul turcilor, și este singurul lucru cu care se tratează între ei, motiv pentru care toți oamenii cu distincție au o cameră specială aproape, unde se află în permanenţă un borcan de cafea care fierbe.”

(Prima referinţă imprimată despre cafea, aşa cum apare în lucrarea lui Rauwolf din 1582)

Este curios de observat că dintre multe concepții greșite printre unele din popoarele din Levant, era una conform căreia cafeaua duce la impotenţă, deși o versiune persană a legendei Îngerului Gabriel spune că Gabriel a inventat-o pentru a restabili metabolismul Profetului. De multe ori în literatura turcă și arabă, cu toate acestea, găsim ideea că consumul de cafea ajută persoanele care sunt sterile sau sterpe.