În filosofie, fericirea traduce conceptul grecesc de eudaimonia, și se referă la viața bună sau înfloritoare, mai degrabă decât pur și simplu la o emoție.
Începând cu anii 1960, cercetarea fericirii a fost realizată într-o mare varietate de discipline științifice, printre care se numără gerontologia, psihologia socială, cercetarea clinică și medicală și economia fericirii.
Fericirea este un concept fuzzy. Unele concepte înrudite includ bunăstarea, calitatea vieții, înflorirea și mulțumirea. [3]
În filosofie și religie (occidentale), fericirea poate fi definită în termeni de a trăi o viață bună sau de a înflori, mai degrabă decât de a experimenta o emoție. Fericirea în acest sens a fost folosită pentru a traduce eudaimonia greacă și este încă folosită în etica virtuții. A existat o tranziție în timp, de la accent pe fericirea virtuții la virtutea fericirii. [4]
În psihologie, fericirea este o stare mentală sau emoțională a bunăstării, care poate fi definită, printre altele, de emoții pozitive sau plăcute, variind de la mulțumire până la bucuria intensă. [1] [5] Stările mentale fericite pot reflecta judecăți ale unei persoane asupra bunăstării generale [2]. De la începutul mileniului, abordarea umanistă în plină dezvoltare a atras un interes crescând asupra psihologiei, în special prin munca lui Martin Seligman, Ed Diener și Ruut Veenhoven, precum și dezvoltarea internațională și cercetarea medicală în opera lui Paul Anand.
Chiar dacă nu s-a găsit nici o dovadă a unei legături între fericire și sănătatea fizică, subiectul este cercetat de Laura Kubzansky, profesor la Centrul Lee Kum Sheung pentru Sănătate și Fericire la Harvard T.H. Școala Chan de Sănătate Publică, Universitatea Harvard. [6]
În Etica Nicomacheană, scrisă în 350 î.Hr., Aristotel a afirmat că fericirea (de asemeneam fiind bine și făcând bine) este singurul lucru pe care oamenii îl doresc de dragul său, spre deosebire de bogății, onoare, sănătate sau prietenie. El a observat că bărbații căutau bogății sau onoare sau sănătate nu numai din motive proprii, ci și pentru a fi fericiți. Rețineți că eudaimonia, termenul pe care îl traducem drept „fericire”, este pentru Aristotel o activitate mai degrabă decât o emoție sau o stare [7]. Înțeleasă astfel, viața fericită este viața bună, adică o viață în care o persoană împlineste natura umană într-un mod excelent. În mod specific, Aristotel susține că viața bună este viața unei activități raționale excelente. El ajunge la această afirmație cu argumentul funcțional. Practic, dacă are dreptate, fiecare lucru viu are o funcție, ceea ce îl face unic. Pentru oameni, Aristotel susține că funcția noastră este de a raționa, deoarece este singura pe care o facem în mod unic. Și îndeplinirea funcției sale bine sau excelent este bunul persoanei respective. Astfel, viața unei activități raționale excelente este o viață fericită. În plus, el susține că există o a doua viață mai bună pentru cei incapabili de o activitate rațională excelentă. Această a doua cea mai bună viață este viața virtuții morale.
Mulți eticieni argumentează modul în care oamenii ar trebui să se comporte, fie individual, fie colectiv, pe baza fericirii rezultante a unui astfel de comportament. Utilitariștii, cum ar fi John Stuart Mill și Jeremy Bentham, au susținut cprincipiul fericirii maxime ca ghid pentru comportamentul etic.
Friedrich Nietzsche a criticat brutal accentul de utilitarism englezesc pe atingerea fericirii maxime, afirmând că „Omul nu se străduiește pentru fericire, doar englezul”. Nietzsche a vrut să spună că, făcând fericirea scopul final, obiectivul existenței sale, „face ca persoana respectivă să fie vrednică de dispreț”; în schimb, Nietzsche a militat pentru o cultură care să stabilească obiective mai înalte și mai dificile decât „simpla fericire”. Astfel, Nietzsche introduce figura cvasi-distopică a „ultimului om” ca un fel de experiment de gândire împotriva căutătorilor de fericire și utilitariștilor; acești mici „ultimi oameni” care își caută numai propria lor plăcere și sănătate, evitând orice pericol, exercițiu, dificultate, provocare, luptă, trebuie să pară vrednici de dispreț cititorului lui Nietzsche. În schimb, Nietzsche vrea ca noi să luăm în considerare valoarea a ceea ce este dificil, ceea ce poate fi câștigat doar prin luptă, dificultate, și durere, și astfel să ajungem să vedem rolul jucat cu adevărat de suferință și nefericire în crearea a tot ce are o mare valoare în viață, cele mai înalte realizări ale culturii umane, nu în ultimul rând a întregii filozofii [8] [9].
NB: Dialectica și relativizarea extremelor sunt importante pentru Nietzsche, se pare. Nu poate exista fericire fără nefericire, și pentru a măsura fericirea trebuie să o compari cu nefericirea.
Referințe
- 1) „happiness”. Wolfram Alpha.
- 2) Anand, P (2016). Happiness Explained. Oxford University Press
- 3 Graham, Michael C. (2014). Facts of Life: ten issues of contentment. Outskirts Press. pp. 6–10. ISBN 978-1-4787-2259-5.
- 4) McMahon, Darrin M. (2004). „From the happiness of virtue to the virtue of happiness: 400 B.C. – A.D. 1780”. Daedalus. 133 (2): 5–17. doi:10.1162/001152604323049343. JSTOR 20027908.
- 5) „happiness”. Wolfram Alpha.
- 6) Gudrais, Elizabeth (November–December 2016). „Can Happiness Make You Healthier?”. Harvard Magazine. Retrieved October 15, 2017.
- 7) Eudaimonia este un cuvânt grecesc clasic (εὐδαιμονία), tradus în mod obișnuit ca „fericire” sau, mai corect, „înflorire”. Din punct de vedere etimologic, ea constă din cuvântul „eu” („bun” sau „bunăstare”) și „daimōn” („spirit” sau „divinitate minoră”).
- 8) „Nietzsche’s Moral and Political Philosophy”. stanford.edu.
- 9) „Friedrich Nietzsche (1844–1900)”. Internet Encyclopedia of Philosophy.
Lasă un răspuns