(Harta britanică a Europei imediat după Primul Război Mondial și răsturnarea imperiului țarist în Rusia (verde). Printre schimbări s-au numărat și înființarea unor state independente din Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia (la dreapta de centru))
Statele de frontieră, sau statele tampon europene, au fost națiunile europene care și-au câștigat independența față de Imperiul Rus după Revoluția bolșevică din 1917, Tratatul de la Brest-Litovsk și în cele din urmă înfrângerea Imperiului German și a Austro-Ungariei în Primul Război Mondial. În perioada interbelică, națiunile din Europa de Vest au implementat o politică a statelor de frontieră,[1] care a avut ca scop unirea lor în protecție împotriva Uniunii Sovietice și a expansionismului comunist. Statele de frontieră erau interschimbabil Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România și, până la anexarea lor la Uniunea Sovietică, Belarus și Ucraina de scurtă durată.
Politica occidentală a avut tendința de a vedea statele de frontieră ca un cordon sanitar,[2] sau state tampon, care separă Europa de Vest de nou formata Uniune Sovietică.[2] Politica a avut mare succes. La vremea respectivă, politica externă sovietică era condusă de ideea troțchistă a revoluției permanente, al cărei scop final era răspândirea comunismului în întreaga lume printr-un război perpetuu. Cu toate acestea, avansul sovietic spre vest a fost oprit de Polonia, care a reușit să învingă Armata Roșie în timpul războiului polono-sovietic. După război, liderul polonez Józef Piłsudski a făcut încercări de unificare a statelor de graniță sub o federație numită Intermarium, dar disputele și loialitățile diferite între și în cadrul grupului de state au împiedicat așa ceva să se întâmple, lăsându-le mai susceptibile la posibile incursiuni de către cei mai mulți vecini puternici. Problema a fost complicată și mai mult de ascensiunea Germaniei naziste expansioniste la vest. În 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, care includea o clauză secretă care sancționa împărțirea mai multor state de frontieră între cele două regimuri în caz de război. La doar nouă zile după semnarea pactului, Germania nazistă a invadat Polonia, iar sovieticii au urmat exemplul la scurt timp după, demarând al Doilea Război Mondial în Europa. După sfârșitul războiului, toate statele de frontieră, cu excepția Finlandei, au fost transferate sub ocupația sovietică ca urmare a trădării occidentale, deși Finlanda cedase deja o parte din teritoriul său Uniunii Sovietice în urma Războiului de Iarnă.
Referințe
- Kirby, D. G. (1980). Finland in the Twentieth Century: A History and an Interpretation. Minneapolis: University of Minnesota Press. p. 111. ISBN 0-8166-5802-1.
- Stephanie C. Salzmann, Great Britain, Germany and the Soviet Union, Boydell Press 2013. Page 91. „Ambele țări considerau Europa de Est ca un potențial loc de probleme viitoare din cauza numeroaselor interese conflictuale… Statele de frontieră erau acum privite ca un cordon sanitar împotriva răspândirii comunismului dincolo de Rusia sovietică,…”
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns