O întrebare centrală este cum explicăm diferența dintre concluzia comunității internaționale și modelele de evaluare integrată (IAM) standard cu privire la țintele și instrumentele adecvate? Între preferința standardului economiștilor pentru intervențiile de preț și respingerea lor pe scară largă în practică, ca singura, sau într-adevăr primară, formă de intervenție? Cine are dreptate? Concluzia analizei noastre este că nu comunitatea internațională s-a rătăcit, ci IAM-urile. Lucrarea explică de ce.
Care ar trebui să fie obiectivele noastre pentru combaterea schimbărilor climatice și cum să le atingem cel mai bine. În timp ce integrarea analizei economice și de mediu este necesară, metodologia specială folosită de IAM, în ciuda dominației lor în literatura de specialitate, are serioase deficiențe, care devin deosebit de relevante în raport cu realitățile immenselor riscuri ale schimbărilor climatice și a schimbărilor radicale din economiile noastre care necesită un răspuns sănătos și eficient. Aceste deficiențe limitează capacitatea acestor modele de a oferi îndrumări fie cu privire la obiectivele climatice adecvate, fie la modul în care acestea ar trebui obținute cel mai bine. Suntem preocupați atât de cadrul normativ subiacent, în esență maximizarea utilității așteptate, și de problemele de bază în descrierile lor privind schimbările structurale, piețele și tehnologiile, precum și problemele de distribuție. Primul set de probleme privind cadrul normativ, aspecte asupra cărora Pindyck (2013), Stern (2013) și Heal și Millner (2018) au atras atenția , sunt de un tip care nu poate fi corectat cu cercetări ulterioare, de exemplu prin introducerea unor funcții de deteriorare mai realiste. Și modificarea modelului pentru a include o descriere mai bună a schimbărilor structurale și sistemice, a dislocării și a modului în care funcționează efectiv piețele ar implica o gamă de modele foarte diferită de IAM. Deși a existat o literatură valoroasă despre îmbunătățirea unora dintre deficiențele modelării IAM timpurii, multe dintre aceste deficiențe sunt o parte generală a abordării.
Mai mult, la baza metodologiei standard IAM se află o analiză a compromisurilor intertemporale; cât de mult ar trebui să sacrifice generația actuală pentru ca generațiile viitoare să fie ferite de devastarea schimbărilor climatice. A face față provocărilor climatice implică într-adevăr întrebări normative profunde, inclusiv cum trebuie comparată bunăstarea diferitelor generații și drepturile generațiilor viitoare. Dar lumea s-a concentrat mult mai mult decât IAM pe un set diferit de probleme, riscurile de consecințe catastrofale. Aceste riscuri potențial catastrofale sunt în mare parte asumate în IAM.
Eforturile de a încorpora, chiar și într-un mod limitat, unele dintre aceste probleme, și de a introduce funcții de deteriorare mai grave și ipoteze diferite cu privire la tehnologie sau distribuție generează concluzii semnificativ diferente cu privire la traiectorii optime. Dar asta produce o altă problemă foarte importantă cu IAM-urile. Rezultatele din ultimele două decenii au arătat din ce în ce mai mult că traiectoria „optimă” și SCC sunt extraordinar de sensibile la specificarea precisă a modelului (Budolfson et al., 2017; Gillingham et al., 2018; Neelin et al., 2010). (Chiar dacă Nordhaus (2018a, pp. 454-455) a recunoscut această sensibilitate și lipsă de robustețe, susținătorii acestor tipuri de modele nu par să fi recunoscut suficient de clar că implicația este că poate exista puțină încredere în sugestia că optimul traseelor implică o creștere a temperaturii cu 3,5–4 grade Celsius.) Unele dintre specificațiile mai plauzibile de parametri și forme funcționale privind daune, tehnologii și distribuție pot genera rezultate mai asemănătoare cu cele ale consensului internațional decât cu cele ale Nordhaus. Dar o astfel de sensibilitate face ca rezultatele să aibă o utilitate foarte limitată.
Prin urmare, concluzionăm că lAM-urile au o valoare foarte limitată pentru a răspunde la cele două întrebări critice puse în prima noastră propoziție. Ele nu reușesc să ofere prea multe îndrumări utile, fie pentru intensitatea acțiunii, fie pentru politicile care oferă rezultatele dorite.
Bibliografie
- Budolfson, M., Dennig, F., Fleurbaey, M., Siebert, A., & Socolow, R. H. (2017). The comparative importance for optimal climate policy of discounting, inequalities and catastrophes. Climatic Change, 145(3-4), 481-494. https://doi.org/ 10.1007/s10584-017-2094-x
- Gillingham, K., Nordhaus, W., Anthoff, D., Blanford, G., Bosetti, V., Christensen, P., McJeon, H., & Reilly, J. (2018). Modeling uncertainty in integrated assessment of climate change: A multimodel comparison. Journal of the Association of Environmental and Resource Economists, 5(4), 791-826. https://doi.org/10.1086/698910
- Heal, G., & Millner, A. (2018). Uncertainty and ambiguity in environmental economics: Conceptual issues. In P. Dasgupta, S. K. Pattanayak, & V. K. Smith (Eds.), Handbook of environmental economics (Vol. 4, pp. 439-468). Elsevier.
- Neelin, J. D., Bracco, A., Luo, H., McWilliams, J. C., & Meyerson, J. E. (2010). Considerations for parameter optimization and sensitivity in climate models. Proceedings of the National Academy of Sciences, 107(50), 21349-21354. https://doi.org/ 10.1073/pnas.1015473107
- Nordhaus, W. D. (2018a). Climate change: The ultimate challenge for economics. Nobel Lecture in Economic Sciences. Nordhaus, W. D. (2018b). Projections and uncertainties about climate change in an era of minimal climate policies. American Economic Journal: Economic Policy, 10(3), 333-360. https://doi.org/10.1257/pol.20170046
- Pindyck, R. S. (2013). Climate change policy: What do the models tell us? Journal of Economic Literature, 51(3), 860-872. https://doi.org/10.1257/jel.513.860
- Stern, N. (2013). The Structure of Economic Modeling of the Potential Impacts of Climate Change: Grafting Gross Underestimation of Risk onto Already Narrow Science Models. Journal of Economic Literature, 51(3), 838-859. http://dx.doi.org/10.1257/jel.51.3.838
Sursa: Nicholas Stern & Joseph Stiglitz in collaboration with Charlotte Taylor (2022): The economics of immense risk, urgent action and radical change: towards new approaches to the economics of climate change, Journal of Economic Methodology, DOI: 10.1080/1350178X.2022.2040740, licența CC BY 4.0. Traducere și adaptare © 2023 Nicolae Sfetcu
Lasă un răspuns