Cum se formează emoțiile

Explicație neurobiologică

Pe baza descoperirilor făcute prin cartografierea neuronală a sistemului limbic, explicația neurobiologică a emoției umane este aceea că emoția este o stare mentală plăcută sau neplăcută organizată în sistemul limbic al creierului mamifer. Dacă s-ar distinge de răspunsurile reactive ale reptilelor, emoțiile ar fi atunci elaborări mamale de tipare de excitare vertebrală generală, în care neurochichimicalele (de exemplu, dopamina, noradrenalina și serotonina) intensifică sau diminuează nivelul activității în creier, așa cum este vizibil în mișcările, gesturile și posturile organismului. Emoțiile pot fi mediate de feromoni.

De exemplu, emoția iubirii se consideră ca fiind expresia paleocircuitelor creierului mamiferilor (în special, module ale girusului cingulat) care facilitează îngrijirea, hrănirea și pregătirea descendenților. Paleocircuitele sunt platforme neuronale pentru exprimarea corporală configurate înainte de apariția circuitelor corticale pentru vorbire. Ele constau din căi preconfigurate sau rețele de celule nervoase din antebraț, tulpina creierului și măduva spinării.

Centrele motorii ale reptilelor reacționează la indicii senzoriale de vedere, sunet, atingere, substanțe chimice, gravitație și mișcare cu mișcări predefinite ale corpului și posturi programate. Odată cu apariția mamiferelor active pe timp de noapte, mirosul a înlocuit vederea ca simț dominant și un mod diferit de a răspunde a apărut din simțul olfactiv, care se consideră să se fi dezvoltat în emoția mamală și memoria emoțională a mamiferelor. Creierul de mamifer a investit puternic în olfacție pentru a reuși noaptea, în timp ce reptilele dormeau – o explicație pentru ce lobii olfactivi din creierul mamiferelor sunt proporțional mai mari decât la ​​reptile. Aceste căi ale mirosului au format treptat modelul neural pentru ceea ce urma să devină creierul nostru limbic.

Se crede că emoțiile sunt legate de anumite activități din zonele creierului care ne direcționează atenția, ne motivează comportamentul și determină semnificația a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Lucrările de pionierat ale lui Paul Broca (1878), James Papez (1937) și Paul D. MacLean (1952) au sugerat că emoția este legată de un grup de structuri din centrul creierului numit sistemul limbic, care include hipotalamusul, cortexul cingulat, hipocamp și alte structuri. Cercetări mai recente au arătat că unele dintre aceste structuri limbice nu sunt la fel de direct legate de emoție ca altele, în timp ce unele structuri non-limbice s-au dovedit a avea o relevanță emoțională mai mare.

Cortexul prefrontal

Există numeroase dovezi că cortexul prefrontal stâng este activat de stimuli care provoacă o abordare pozitivă. Dacă stimulii atractivi pot activa selectiv o regiune a creierului, atunci logic ar trebui să se poată și contrarul, acea activare selectivă a acelei regiuni a creierului ar trebui să determine un stimul să fie considerat mai pozitiv. Acest lucru a fost demonstrat pentru stimuli vizuali moderat atractivi și replicat și extins pentru a include stimuli negativi.

Două modele neurobiologice de emoție din cortexul prefrontal au făcut predicții opuse. Modelul de valență a prezis că furia, o emoție negativă, ar activa cortexul prefrontal drept. Modelul de direcție a prezis că furia, o emoție de abordare, ar activa cortexul prefrontal stâng. Al doilea model a fost acceptat.

Acest lucru a lăsat deschisă încă întrebarea dacă opusul abordării în cortexul prefrontal este mai bine descris ca îndepărtându-se (modelul de direcție), ca imobil dar cu putere și rezistență (model de mișcare) sau ca imobil cu randament pasiv (model de tendință de acțiune) . Sprijinul pentru modelul de tendință de acțiune (pasivitate legată de activitatea prefrontală dreaptă) vine din cercetarea timidității și cercetarea inhibiției comportamentale. Cercetările care au testat ipotezele concurente generate de cele patru modele au susținut și ele modelul de tendință de acțiune.

Emoție homeostatică / primordială

O altă abordare neurologică propusă de Bud Craig în 2003 distinge două clase de emoții: emoții „clasice”, cum ar fi iubirea, furia și frica, care sunt evocate de stimuli de mediu și „emoțiile homeostatice” – sentimente care necesită atenție evocate de stările corpului, cum ar fi durere, foame și oboseală, care motivează comportamentul (retragere, mâncare sau odihnă în aceste exemple), menit să mențină mediul intern al organismului la starea sa ideală.

Derek Denton numește acestea din urmă „emoții primordiale” și le definește drept „elementul subiectiv al instinctelor, care sunt modelele de comportament programate genetic care conțin homeostază. Acestea includ sete, foame de aer, foame de mâncare, durere și foame de minerale specifice, etc. Există două elemente constitutive ale unei emoții primordiale – senzația specifică, care, atunci când este severă poate fi imperioasă, și intenția convingătoare de mulțumire printr-un act consumator.”

Explicații emergente

Joseph LeDoux diferențiază între sistemul de apărare al omului, care a evoluat de-a lungul timpului, și emoții precum frica și anxietatea. El a spus că amigdala poate elibera hormoni din cauza unui declanșator (cum ar fi o reacție înnăscută la a vedea un șarpe), dar „atunci o elaborăm prin procese cognitive și conștiente”.

Lisa Feldman Barrett evidențiază diferențele de emoții între diferite culturi și spune că emoțiile (cum ar fi anxietatea) „nu sunt declanșate; le creezi. Ele apar ca o combinație a proprietăților fizice ale corpului tău, un creier flexibil care se conectează la orice mediul în care se dezvoltă și cultura și educația ta, care asigură acel mediu.” Ea a denumit această abordare teoria emoției construite.