(Cosmosul antic și medieval, așa cum este descris în Cosmographia lui Peter Apian (Anvers, 1539).)
Galileo Galilei este indisolubil legat de revoluția științifică, ca un fel de răsturnare spirituală, o transformare totală a întregii atitudini fundamentale a minții umane; viața activă, vita activa înlocuind Qeaipia, vita contemplativa, care până atunci fusese considerată cea mai înaltă formă. Știința lui Descartes – și a fortiori aceea a lui Galileo – nu este altceva decât știința meșteșugarului sau a inginerului.
Atitudinea descrisă este mult mai multă a lui Bacon.
Alți învățați au insistat asupra luptei galileene împotriva autorității, împotriva tradiției, în special împotriva celei a lui Aristotel.
Galileo este legat de tradițiile artizanilor, constructorilor, inginerilor etc. ai Renașterii de către L. Olschki și, mai recent, de E. Zilsel. Observația și experimentarea formează una dintre cele mai caracteristice ale științei moderne. În scrierile lui Galileo găsim nenumărate apeluri la observație și experiență.
Dar observația și experiența, în sensul experienței brute, de bun simț, nu au jucat un rol major în fundamentul modern știința. Fizica lui Aristotel a fost mult mai aproape de experiența de bun simț decât cea a lui Galileo și a lui Descartes.
Nu „experiența”, ci „experimentul” a jucat un mare rol pozitiv. Experimentarea este interogarea metodică a naturii, o interogare care presupune și implică o limbă în care să formuleze întrebările și un dicționar care ne permite să citim și să interpretăm răspunsurile.
Principiul inerției este legea sa fundamentală de mișcare; el implică fizica galileană și, în mod explicit, cea al lui Descartes și a lui Newton. Dar nu este suficient să menționăm acest lucru. Trebuie să înțelegem și să explicăm acest lucru.
Este suficient să descriem atitudinea mentală sau intelectuală a științei moderne prin două caracteristici (legate): 1) distrugerea Cosmosului și, prin urmare, dispariția în știință a tuturor considerentelor bazate pe această noțiune; 2) geometrizarea spațiului – adică substituirea spațiului omogen și abstract al geometriei euclidiene. Aceste două caracteristici pot fi rezumate și exprimate după cum urmează: matematizarea (geometrizarea) naturii și, prin urmare, matematizarea (geometrizarea) științei.
Desființarea Cosmosului înseamnă distrugerea ideii unei structuri mondiale finite, ordonate ierarhic, a ideii unei lumi diferențiate calitativ și ontologic și înlocuirea ei cu cea a unui univers deschis, nedefinit și chiar infinit, unit și guvernat de aceleași legi universale; un univers în care, în contradicție cu concepția tradițională, cu distincția și opoziția dintre cele două lumi ale Cerului și ale Pământului, toate lucrurile se află la același nivel al Ființei. Legile Cerului și legile Pământului sunt îmbinate. Astronomia și fizica devin interdependente și chiar unificate și unite. Și aceasta presupune dispariția din perspectiva științifică a tuturor considerentelor bazate pe valoare, perfecțiune, armonie, sens și scop.
Desființarea Cosmosului este cea mai profundă revoluție realizată sau suferită de mintea umană de la inventarea Cosmosului de către greci.
Prin urmare, ceea ce fondatorii științei moderne trebuiau să distrugă o lume și să o înlocuiască cu alta. Continuitatea aparentă în dezvoltarea fizicii medievale și moderne (accentuată în mod explicit de către Caverni și Duhem) este o iluzie: o revoluție bine pregătită este totuși o revoluție
(Sursa: Alexandre Koyre – Galileo and Plato)
Lasă un răspuns