Domenii de studiu al creaţionismului ştiinţific

Subiectele în știința creației corespund disciplinelor științifice de biologie, științele pământului și astronomie.

Biologia creaționistă

Biologia creaționistă se concentrează asupra unei idei derivate din Geneza care afirmă că viața a fost creat de Dumnezeu, într-un număr finit de „rase”, mai degrabă decât prin evoluția biologică pornind de la un strămoş comun. Creationiştii consideră că orice speciație observabilă provine din aceste tipuri create distinct prin endogamie, mutații dăunătoare și alte mecanisme genetice. Deşi biologii evoluționiști și creaționiști împărtășesc puncte de vedere similare ale microevoluției, creaționiștii nu sunt de acord că procesul de macroevoluție poate explica strămoșii comuni ai organismelor mult dincolo de nivelul speciilor comune. Creaționiștii susțin că nu există dovezi empirice pentru noi specii de plante sau de animale, și neagă faptul că fosilele documentează procesul.

Argumente populare împotriva evoluţiei s-au schimbat de la publicarea primei cărți a lui Henry M. Morris pe această temă, Creaţionismul ştiinţific (1974), dar unele teme consistente rămân: verigile lipsă sau lacunele în registrul fosil sunt dovada împotriva evoluției; complexitatea în creştere a organismelor în timp prin evoluție nu este posibilă din cauza legii de creștere a entropiei; este imposibil ca mecanismul de selecție naturală să fi pornit de la strămoși comuni; și teoria evoluționistă este netestabilă. Originea speciei umane este deosebit de aprig contestată; rămășițele fosile hominide ale strămoșilor pretinşi nu sunt considerate de către avocații biologiei creaţioniste ca fiind dovada unui eveniment de speciație implicând Homo sapiens. Creaționiștii, de asemenea, afirmă că hominizii timpurii sunt fie maimuțe, fie oameni.

Richard Dawkins a explicat evoluția ca „o teorie a schimbării treptate, incrementale, timp de milioane de ani, care începe cu ceva foarte simplu și funcționează de-a lungul timpului într-o dezvoltare lentă, graduală, către o mai mare complexitate”, și a descris înregistrările existente ale fosilelor ca în întregime în concordanță cu acest proces . Biologii subliniază faptul că sunt de așteptat decalaje de tranziție între aceste fosile recuperate, că existența unor astfel de diferențe nu pot fi invocate pentru a demonstra falsitatea evoluției. Un exemplu dat de Dawkins a fost: „Dacă ar exista un singur hipopotam sau iepure în Precambrian, acela ar distruge complet teoria evoluției din apă. Niciunul nu a fost găsit vreodată.”

Ştiințele Pământului și Geofizica

Geologia potopului

Geologia potopului este un concept bazat pe convingerea că cele mai multe dintre înregistrările geologice ale Pământului au fost formate de către Marele Potop descris în povestea cu numele Arca lui Noe. Fosilele și combustibilii fosili se crede că s-au format de la animale și plante în suspensie care au fost îngropate rapid în timpul acestei inundații, în timp ce canioanele submarine sunt explicate ca fiind formate în timpul unei scurgeri rapide dinspre continente, la sfârșitul potopului. Straturile sedimentare sunt considerate, de asemenea, ca fiind aşezate în principal în timpul sau după potopul și orogeneza lui Noe. Geologia potopului este o variantă de catastrofism și este în contrast cu știința geologică prin aceea că ea respinge principiile geologice standard, cum ar fi uniformitarianismul și datarea radiometrică. De exemplu, Societatea de Cercetare a Creației susține că „uniformitarianismul confundă dpronţele cu realitatea.”

Geologii ajung la concluzia că nu există dovezi pentru o astfel de inundație în straturile de rocă conservate și, în plus, că un astfel de potop este fizic imposibil, având în vedere aspectul actual al terenului. De exemplu, întrucât Muntele Everest are în prezent 8,8 km în altitudine iar suprafața Pământului este de 510.065.600 km2, volumul de apă necesar pentru a acoperi Muntele Everest la o adâncime de 6,8 m, după cum indică Geneza 7:20, ar fi de 4,6 miliarde de kilometri cubi. Măsurători ale cantităţii de vapori de apă precipitablă din atmosferă au dus la rezultate care indică faptul că condensarea tuturor vaporilor de apă într-o coloană de atmosferă ar produce apă lichidă cu o adâncime cuprinsă între zero și aproximativ 70 mm, în funcție de data și locația coloanei. Cu toate acestea, continuă să existe mai multe adepți ai geologiei potopului și, în ultimii ani, au apărut noi teorii, cum ar fi cea a plăcilor tectonice catastrofale și a orogenezei catastrofale.

Datarea radiometrică

Creaţioniştii argumentează cu experimentele pe care le-au efectuat, care pretind că demonstrează că 1,5 miliarde de ani de dezintegrare nucleară a avut loc într-o perioadă scurtă de timp, de unde au dedus că „au avut loc creşteri ale vitezei de dezintegrare nucleară de un miliard de ori mai mare”, o încălcare masivă a principiului că viteza de dezintegrare a radioizotopilor este constantă, un principiu de bază în fizica nucleară, în general, și în datarea radiometrică în special.

Comunitatea științifică indică numeroase deficiențe în experimentele creaționiștilor, prin faptul că rezultatele lor nu au fost acceptate spre publicare de către niciun jurnal științific, precum și prin faptul că oamenii de ştiinţă creaţionişti care le-au efectuat au fost neinstruiţi în geocronologia experimentală.

Constanța vitezelor de dezintegrare a izotopilor este bine susținută în știință. Dovezi pentru această constanță includ corespondențele de estimări ale datelor pentru diferiţi izotopi radioactivi, precum și corespondențe cu tehnici non-radiometrice de datare, cum ar fi dendrocronologia, datarea gheţarilor, și înregistrările istorice. Deşi oamenii de ştiinţă au observat creșteri ușoare ale vitezei de dezintegrare pentru izotopi care fac obiectul unor presiuni extreme, aceste diferențe au fost prea mici pentru a avea un impact semnificativ în estimările datelor. Constanța vitezei de dezintegrare este, de asemenea, reglementată de principiile de bazî în mecanica cuantică, în care orice abatere a vitezei ar necesita o modificare în constantele fundamentale. Conform acestor principii, o schimbare în constantele fundamentale nu poate influența uniform diferite elemente, iar o comparație între scările de timp cronologice unice rezultate ale fiecărui element ar da apoi estimări de timp incompatibile.

În respingerea considerării Pământului tânăr prin viteze de dezintegrare inconstante care afectează fiabilitatea datării radiometrice, Roger C. Wiens, un fizician specializat în datările cu izotopi, afirmă:

Există doar trei cazuri destul de tehnice unde perioada de înjumătățire se schimbă, iar acestea nu afectează metodele de datare:

1. Doar o singură excepție tehnică are loc în condiții terestre, iar acest lucru nu este pentru un izotop folosi în datare. … Izotopul produs artificial, beriliu-7 a fost demonstrat că schimbă cu până la 1,5% perioada de înjumătăţire, în funcție de mediul său chimic. … Atomi mai grei sunt chiar mai puțin supuşi la aceste schimbări de minute, astfel încât datările de roci realizate prin dezintegrari cu captură de electroni devia cu doar cel mult câteva sutimi de procent.
2. … Un alt caz este în interiorul materiei stelare, care este într-o stare de plasmă unde electronii nu sunt legaţi de atomi. În mediul extrem de fierbinte stelar, un cu totul alt fel de dezintegrare poate avea loc. „Dezintegrare beta în stare legată” apare atunci când nucleul emite un electron într-o stare electronică legată aproape de nucleu. … Toată materia normală, cum ar fi tot ce este pe Pământ, Luna, meteoriții, etc. are electroni în poziții normale, astfel încât aceste cazuri nu se aplică pietrelor, sau altor materii mai reci de câteva sute de mii de grade. …
3. Ultimul caz implică, de asemenea materia în mișcare foarte rapidă. Aceasta a fost demonstrată de ceasurile atomice în navele spațiale cu viteze foarte mari. Aceste ceasuri atomice încetinesc foarte puțin (doar o secundă sau cam aşa ceva pe an), astfel cum a prezis teoria relativității a lui Einstein. Dar rocile din sistemul nostru solar nu sunt suficient de rapide pentru a produce o schimbare notabilă în datările lor.

Radiohalouri

În anii 1970, creationistul adept al Pământului tânăr, Robert V. Gentry, a sugerat că radiohalourile din anumite granite reprezintă dovezi că Pământul a fost creat instantaneu, mai degrabă decât treptat. Această idee a fost criticată de către fizicieni si geologi pe mai multe motive, inclusiv faptul că rocile studiate de Gentry nu au fost primordiale și că radionuclizii în cauză puteau să nu fi fost în roci inițial.

Thomas A. Baillieul, un geolog și om de ştiinţă de mediu de la Departamentul de Energie al Statelor Unite, a contestat pretențiile lui Gentry într-un articol intitulat: „Respingerea halourilor cu poloniu: O revizuire a ‘Radiohalourilor dintr-o perspectivă radio-cronologică și cosmologică’ a lui Robert V. Gentry.” Baillieul a remarcat că Gentry a fost un fizician fără nicio pregătire în geologie și, având în vedere acest context, Gentry a interpretat greșit contextul geologic din care au fost colectate exemplarele. În plus, el a remarcat că Gentry s-a bazat pe cercetarea de la începutul secolului 20, cu mult înainte ca radioizotopii să fi fost bine înțeleşi; când a făcut presupunerea speculativă că un izotop de poloniu a cauzat halourile; și că Gentry a susținut în mod fals că timpul de înjumătățire al elementelor radioactive variază în timp. Gentry a susținut că Baillieul nu și-a putea publica criticile sale într-un jurnal științific de renume, deși unele dintre criticile lui Baillieul s-au bazat pe activitatea publicată anterior în reviste științifice de renume.

Astronomia și cosmologia

Cosmologii creaţionişti

Mai multe încercări au fost făcute de către creaționiști pentru a construi o cosmologie în conformitate cu un Univers tânăr diferot de vârsta standard cosmologică a Universului, pe baza convingerii că Geneza descrie crearea Universului, precum și a Pământului. Provocarea principală pentru cosmologiile universului tânăr este că distanţele acceptate în Univers necesită milioane sau miliarde de ani ca lumina să ajungă pe Pământ („problema luminii stelare”). O idee mai veche creaţionistă, propusă de astronomul creaţionist Barry Setterfield, este că viteza luminii s-a estompat în istoria Universului. o ipoteză mai recentă a fizicianului creationist Russell Humphreys a propus o ipoteză denumită „cosmologie găurii albe”, care sugerează că Universul s-a extins dintr-o gaură albă în urmă cu mai mult de 10.000 de ani; vârsta aparentă a universului rezultând din efectele relativiste. Teoria lui Humphreys este susținută de organizaţii creationiste cum ar fi Răspunsuri la Geneză; cu toate acestea, deoarece predicțiile cosmologiei lui Humphreys este în conflict cu observații actuale bine stabilite, aceasta nu este acceptată de comunitatea științifică.

Planetologia

Diverse afirmaţii sunt făcute de către creaționiști cu referire la presupuse dovezi privind vârsta Sistemului Solar ca fiind de ordinul a mii de ani, în contrast cu vârsta ştiinţifică acceptată de 4,6 miliarde de ani. Frecvent se susține că numărul de comete din Sistemul Solar este mult mai mare decât este de aşteptat că rezultă din vârsta presupusă. Astronomii creationişti îşi exprimă scepticismul cu privire la existența centurii Kuiper și a Norului Oort. Creaționiștii susțin de asemenea că recesiunea Lunii este incompatibilă fie cu Luna fie cu vârsta Pământului de miliarde de ani. Aceste afirmații au fost respinse de planetologi.

Ca răspuns la creșterea dovezilor care sugerează că Marte a avut o dată un climat umed, unii creationişti au propus ideea că Potopul global a afectat nu numai Pământul dar şi planeta Marte și celalalte planete. Printre cei care susţin această afirmaţie sunt astronomii creaţionişti Wayne Spencer și Russell Humphreys.

O problemă în curs pentru creaționiști este prezența craterelor de impact pe aproape toate obiectele sistemului solar, care sunt consistente cu explicaţiile ştiinţifice despre originea Sistemului Solar dar creează probleme insurmontabile pentru creaţioniştii Pământului tânăr. Creaţioniştii Harold si Richard Slusher Mandock, împreună cu Glenn Morton (care mai târziu a respins această idee) au afirmat că craterele de impact de pe Lună se datorează fluxului de roci, și deci nu pot avea mai mult de câteva mii de ani. În timp ce unii astronomi creaţionişti susțin că diferite faze ale bombardamentului meteoritic al Sistemului Solar au avut loc în timpul săptămânii de creaţie și ulterior în timpul Marelui Potop, alții consideră acest lucru ca nesusținut de dovezi și fac apel la continuarea cercetărilor.