Adunările parlamentare sunt mulțimi eterogene non-anonime. În ciuda componenței lor, variabilă în funcție de perioadă și oameni, ele sunt foarte asemănătoare în caracter. Influența rasei se face simtită, în atenuare sau exagerare, dar nu pentru a împiedica manifestarea caracterelor. Adunările parlamentare ale celor mai diferite țări, cele din Grecia, Italia, Portugalia, Spania, Franța și America, au în discuții și voturi puternice analogii și pune guvernele în situații dificile identice.
Sistemul parlamentar este, de altfel, idealul tuturor popoarelor civilizate moderne. Acesta reflectă ideea, psihologic eronată dar în general admisă, că mulți oameni împreună sunt mult mai capabili decât un număr mai mic să ia o decizie înțeleaptă pe un anumit subiect.
Regăsim în adunările parlamentare caracteristicile generale ale mulțimilor: idei simpliste, iritabilitate, sugestibilitate, exacerbarea sentimentelor, influența preponderentă a liderilor. Dar, din cauza compoziției lor speciale, mulțimile parlamentare prezintă unele diferențe.
Simplismul opiniilor este una dintre cele mai importante caracteristici ale acestor adunări. Întâlnim peste tot, în special în rândul popoarelor latine, o tendință invariabilă de a rezolva problemele sociale cele mai complicate prin cele mai simple principii abstracte și prin legi generale aplicabile tuturor cazurilor. Principiile variază în mod natural cu fiecare zonă grografică; dar numai prin faptul că oamenii sunt în mulțime, ei au întotdeauna tendința de a exagera valoarea acestor principii și să le împingă până la ultimele consecințe ale acestora. De asemenea, ceea ce parlamentele reprezintă adesea, sunt opinii extreme.
Tipul cel mai perfect de simplificare a adunărilor a fost făcută de iacobinii marii Revoluții franceze. Toți dogmatici și logici, cu capul plin de generalități vagi, s-au ocupat de aplicarea principiilor fixe fără a se preocupa de evenimente; și se poate spune pe bună dreptate că au traversat revoluția fără să o vadă. Cu dogme foarte simple, care le-au servit drept ghid, au imaginat reconstruirea unei societăți pornind de la zero, și că pot să aducă o civilizație rafinată într-o fază mult mai timpurie a evoluției sociale. Mijloacele pe care le-au folosit pentru a-și realiza visele au fost, de asemenea, impregnate de o simplitate absolută. Ei s-au limitat, de fapt, la a distruge violent ce i-a deranjat. Practic, toți: girondinii, montagnarzii, thermidorienii, etc.,erau cu toții animați de același spirit.
Mulțimile parlamentare sunt foarte sugestionabile; și, la fel ca toate mulțimile, sugestia vine din partea liderilor care au prestigiu; Dar, în adunările parlamentare, sugestibilitatea are niște limite foarte clare, pe care e bine să le demarcăm.
În toate problemele de interes local sau regional, fiecare membru al adunării are opinii fixe, ireductibile, și niciun argument nu le poate schimba. Talentul unui Demostene nu ar putea schimba votul unui parlamentar în probleme precum protecționismul sau privilegiile fabrianților de băuturi, care reprezintă cerințe alegătorilor influenți. Sugestia prealabilă a acestor alegători este destul de preponderentă pentru a anula toate celelalte sugestii, și a menține o fixitate absolută a opiniei. (Practic acestor opinii prealabile și făcute ireconciliabile din necesități electorale se aplică reflecția unui fost parlamentar eglez: „Timp de cincizeci de ani, cât am stat în Westminster, am auzit mii de discursuri , sunt puține care mi-au schimbat propria mea opinie, dar niciunul nu mi-a schimbat votul”).
În probleme generale: demiterea unui ministru, stabilirea unei taxe, etc, există mai multă fixitate decât în oricare altă opinie, iar sugestiile liderilor pot acționa, dar nu la fel ca în mulțimea obișnuită. Fiecare partid are liderii lui, care, uneori, au o influență egală. Rezultatul este acela că parlamentarul se află între sugestii contradictorii și inevitabil devine foarte ezitant. Acesta este motivul pentru care vedem de multe ori, la o distanță de cincisprezece minute, votându-se diferit, adăugându-se la o lege un articol care o distruge: se elimină astfel industriilor dreptul de a alege și a concedia mucitorii, și de a anula practic această măsură printr-un amendament.
Și din această cauză, la fiecare legislatură, o Cameră are opinii foarte fixe și altele au opinii foarte indecise. Practic, chestiunile generale fiind cele mai numeroase, indecizia este cea care domină, indecizie întreținută de teama constantă a alegătorului, a cărei sugestie latentă tinde întotdeauna să contrabalanseze influența liderilor.
Cu toate acestea, liderii sunt în cele din urmă adevărații maeștrii în numeroasele discuții în care membrii unei adunări nu au opinii prealabile puternice.
Necesitatea acestor lideri este evidentă, deoarece, sub numele de lideri de grup, se regăsesc în adunările tuturor țărilor. Ei sunt adevărații conducători ai unei adunări. Oamenii din mulțime u vor reuși să se contrapună liderului. Și acesta este motivul pentru care voturile unei adunări reprezintă, în general, punctele de vedere ale unei mici minorități.
Liderii acționează foarte rar cu argumente, în cele mai multe cazuri prin prestigiul lor. Și cea mai bună dovadă este că, dacă într-o circumstanță oarecare pierd prestigiul, nu mai au nicio infuență.
Prestigiul liderilor este individual și nu are legătură cu numele, nici cu faima. Jules Simon, vorbind despre marii oameni ai adunării din 1848, unde a lucrat, ne dă exemple foarte curioase.
„Cu două luni înainte de a fi atotputernic, Louis Napoleon nu era nimic.
Victor Hugo a urcat la tribună. Nu a avut succes. A fost ascultat, cum se ascultă Felix Pyat; nu a fost aplaudat. „Nu-mi plac ideile sale,” a spus Vaulabelle vorbind despre Félix Pyat; ”dar este unul dintre cei mai mari scriitori și cel mai mare orator al Franței.” Edgar Quinet, acest spirit rar și puternic, nu a contat deloc. El a avut momentul său de popularitate înainte de deschiderea Adunării; în Adunare, nu era nimic.
Întâlnirile politice sunt locul de pe pământ, unde strălucirea geniului este cel mai puți simțită. Nu se ia în considerare decât elocvența corespunzătoare în timp și spațiu, precum și serviciile prestate nu pentru țară, ci în alte zone. Pentru a se aduce un omagiu lui Lamartine în 1848 și lui Thiers în 1871, a fost nevoie să se stimuleze un iteres urgent, inexorabil. După ce pericolul a trecut, a dispărut și recunoașterea și teama.”
Am reprodus pasajul de mai sus pentru faptele incluse, nu pentru explicațiiile propuse.
Ele au o psihologie mediocră. O mulțime își va pierde în curând caracterul de mulțime dacă se conformează liderilor, indiferent de parrtid. Mulțimea care ascultă de lider își pierde din prestigiul său, și nu mai are interese proprii sau recunoaștere.
De asemenea, liderul înzestrat cu un prestigiu va deține o putere aproape absolută. Se cunoaște influența imensă pe care o are timp de ani de zile, datorită prestigiului său, un membru faimos care a fost învins în ultimele alegeri ca urmare a unor evenimente financiare. La un singur semn al lui, miniștrii pot fi demiși. Un scriitor a arătat în mod clar în următoarele rânduri aria de influență a acțiunilor sale.
„Lui M. X. … îi datorăm în primul rând cumpărarea lui Tonkin la de trei ori prețul mai mare decât cel real, de a nu fi pus în Madagascar decât un picior nesigur, de a ne fi frustrant de un întreg imperiu pe Niger inferior, de a fi pierdut poziția dominantă pe care am deținut-o în Egipt. – Teoriile lui M. X. … ne-au costat mai multe teritorii decât dezastrele lui Napoleon I.
Nu trebuie să fim prea supărat pe liderul în cauză. El ne-a costat scump, desigur; dar o mare parte din influența se datrora opiniei publice, care, în materie de coloniale, nu a fost deloc atunci ceea ce este astăzi. Rareori un lider preceda opinia; aproape întotdeauna se mulțumea să o urmeze și să-i preia toate erorile.”
Mijloacele de persuasiune ale liderilor, în afară de prestigiu, sunt factorii pe care i-am menționat deja de mai multe ori. Pentru a-i manipula cu abilitate, liderul trebuie să fi înțeles, cel puțin în mod inconștient, psihologia mulțimilor, și cum să le vorbească. El ar trebui să știe în special despre influența fascinantă a cuvintelor, formulelor și imaginilor. El trebuie să posede o elocvență aparte, compusă din: declarații puternice, fără dovezi, și imagini impresionante încadrate de argumente foarte sumare. Este un fel de elocvență întâlnită în toate adunările, inclusiv în parlamentul englez, cel mai ponderat dintre toate.
„Putem citi în mod constant,” spune filozoful englez Maine, ”dezbateri în Camera Comunelor, unde toate discuțiile costau î a face schimb de generalități destul de slabe și personalități destul de violente. Referitor la imaginația unei democrații pure, acest tip de formule generale are un efect prodigios. Va fi întotdeauna ușor de acceptat, pentru o mulțime, o serie de afirmații generale prezentate în termeni frapanți, chiar dacă nu au fost verificați niciodată și nu vor fi verificați probabil niciodată.”
Importanța „termenilor frapanți”, indicați în citatul de mai sus, nu poate fi exagerată. Am subliniat deja în repetate rânduri puterea specială a cuvintelor și formulelor. Trebuie să se aleagă astfel încât se evoce imagini foarte vii. Următoarea propoziție, împrumutată din discursul unuia dintre conducătorii adunărilor noastre, constituie un excelent exemplu:
„Chiar în ziua în care aceeași navă va transporta spre zonele agitate ale decăderii politicianul corupt și criminalul anarhist, ei se vor pot angaja într-o conversație și vor părea unul altuia ca două aspecte complementare pentru aceiași ordine socială.”
Imaginea evocată este foarte vizibilă, și toți oponenții vorbitorului se simt amenințați de ea. Ei văd simulta țările agitate, clădirea în care ar putea ajunge, pentru că nu fac ei parte cumva din categoria slab delimitată a politicienilor amenințați? Ei se simt atunci frica surdă pe care trebuie să o fi simțit convenționalii, când discursurile vagi ale lui Robespierre amenințau mai mult sau mai puțin cu lamei ghilotinei, și care, sub influența acestei temeri, îi cedau mereu.
Liderii au tot interesul să se arunce în cele mai incredibile exagerări. Oratorul citat mai jos a fost capabil să afirme, fără mari proteste, că bancherii și preoții au mituit aruncătorii de bo,be în Revoluția fraceză, și că directorii companiilor financiare mari merită aceeași pedeapsă ca și anarhiștii. Asupra mulțimilor, astfel de declarații au întotdeauna efect. Afirmatia nu este niciodată prea furibundă, și nici declamația prea amenințătoare. Nimic nu intimidează ascultători ca această elocvență. Dacă protestează ei se tem să nu se creadă că sunt trădători sau complici.
Această elocvență specială a dominat întotdeauna, în toate adunările; și, în momente critice, nu a făcut decât să se accentueze. Citirea discursurilor marilor oratori care au format adunările revoluționare este foarte interesantă în acest sens. În fiecare moment s-au simțit obligați să se întrerupă pengtru a stigmatiza crima și a exalta virtutea; apoi au izbucnit în imprecații împotriva tiranilor, și au jurat să trăiască liber sau să moară. Audiența a crescut, aplaudând cu furie, apoi s-a calmat, reluându-și locurile.
Liderul poate fi uneori inteligent si educat; dar este, în general, mai degrabă dăunător decât de ajutor. Arătând complexitatea lucrurilor, încerând să explice și să se facă înțeles, o persoană inteligentă fdevine întotdeauna indulgentă și astfel scade foarte mult intensitatea și violența convingerilor necesare apostolilor. Marii lideri din toate perioadele, în special în Revoluția franceză, au fost lamentabil de limitați; și tocmai cei mai limitați au exercitat cea mai mare influență.
Discursurile celui mai cunoscut dintre ei, Robespierre, epatau frecvent prin incoerența acestora; dacă doar le citim, u vom găsi nicio explicație plauzibilă pentru rolul imens al dictatorului puternic:
„Banalitățile și redundanțele elocvenței pedagogice și ale culturii latine în serviciul unui suflet mai degrabă pueril decât plat, și care pare să se fi mărginit, în atac sau apărare, la expresia școlărească „S-o facem, atunci!”. Nicio idee, niciun truc, nimic special, plictiseala minții. Atunci când ieși din această lectură monotonă, îți vine să scoți un ptiu! ca cel al amiabilului Camille Desmoulins.”
Uneori este înfricoșător să te gândească la puterea pe care o dă un prestigiu unui om care posedă o convingere puternică împreună cu o extremă îngustime a minții. Dar trebuie să ne dăm seama de aceste condiții pentru a ignora obstacolele și învăța. Din instinct mulțimile recunosc din aceste convingeri energice pe liderul de care au întotdeauna nevoie.
Într-o adunare parlamentară, succesul unui discurs depinde aproape exclusiv de prestigiul vorbitorului, și niciodată de motivele pe care le oferă. Și cea mai bună dovadă este că, atunci când dintr-o cauză oarecare oratorul își pierde prestigiul, el pierde în același timp și influența sa, adică puterea de a direcționa voturile după bunul său plac.
Cât despre oratorul necunoscut care vine cu un discurs care conține un argument corect, dar numai argumente, nu are nicio șansă de a fi nici măcar ascultat. Un fost parlamentar, Descubes, a recunoscut în rândurile următoare imaginea parlamamentarului fără prestigiu:
„Când ia cuvântul la tribună, trage din servietă un dosar pe care îl pune metodic înaintea lui și începe cu încredere.
Se flatează că trece în sufletele ascultătorilor convingerea care îl animă. A cântărit și recântărit argumentele sale; este burdușit cu cifre și dovezi; este sigur că are dreptate. Orice rezistență, îîn fața dovezilor pe care le aduce, va fi în zadar. Începe, încrezător în drepturile sale și în atenția colegilor săi, care cu siguranță nu cer decât să se încline în fața adevărului…
Vorbește, și, imediat este surprins de mișcarea din sală, un pic deranjat de zgomotul care se ridică.
De ce nu se face liniște? De ce această lipsă de concentrare generală? La ce se gâdesc cei care deranjează? Ce motiv atât de urgent îi face să-și părăsească locurile?
O neliniște îi trece prin fața ochilor. Se încruntă, se oprește. Încurajat de președinte, revine, ridicând vocea. Este doar foarte puțin ascultat. Forțează tonul, se agită: zgomotul se dublează în jurul lui. Nu se aude nici măcar pe el însuși, se oprește din nou; apoi, temându-se că tăcerea lui să nu provoace strigătul enervant de: Terminat! reia mai puternic. Zgomotul devine insuportabil.”
Atunci când adunările parlamentare ajung la un anumit grad de excitare ele devin identice cu mulțimile eterogene obișnuite, și, prin urmare, sentimentele au caracteristica de a fi mereu extreme. Se poate ajunge la cele mai mari acte de eroism sau cele mai rele excese. Individul nu mai este el însuși, și este atât de puțin încât va vota măsurile cele mai contrare ntereselor sale personale.
Istoria Revoluției franceze arată modul în care adunările pot deveni inconștiente și să asculte de sugestiile cele mai contrare intereselor lor. A fost un sacrificiu enorm pentru nobilime să renunțe la privilegiile sale, și totuși, într-o noapte celebră a Adunării Constituante, a făcut acest lucru fără ezitare. A fost o amenințare constantă a morții pentru membrii Conveției să renunțe la inviolabilitatea lor, dar au făcut-o și nu s-au dat înapoi să se decimeze unii pe alții, chiar dacă știind că eșafodul pe care îl ridică azi îl vor folosi mâine colegii lor pentru ei.
Dar ei au ajuns astfel la un de grad de automatizare completă , și nimic nu îi va putea împiedica să cedeze sugestiile hipnotizante. Următorul pasaj din memoriile unuia dintre ei, Billaud-Varennes, este absolut tipic în acest sens: „Deciziile care ni se reproșează atât de mult,” spune el, ”nici noi nu le doream cu două zile înainte, cu o zi înainte: doar criză le-a provocat.” Cât se poate de corect.
Aceleași fenomene de inconștiență s-au manifestat de-a lungul ședințelor furtunoase ale Convenției.
„Ei aprobă și decretează, spune Taine, ceea ce urăsc, nu numai prostiile și nebuniile, dar și crimele, uciderea inocenților, uciderea prietenilor lor. În unanimitate și în cele mai vii aplauze, la stânga, împreună cu dreapta, trimit la eșafod pe Danton, lider natural, marele promotor și liderul Revoluției. În unanimitate și cu cele mai puternice aplauze, dreapta, reunită cu stânga, votează cele mai rele hotărâri ale guvernului revoluționar. În unanimitate, și cu strigăte de admirație și entuziasm, cu mărturii de simpatie pasionată pentru Collot d’Herbois, Couthon și Robespierre, Convenția prin re-alegeri spontane și multiple, menține guvernul criminal pe care grupul moderat Plaine îl detestă, pentru că este criminal și pe care montagnarzii îl detestă pentru că i-a decimat. Plaine și Montagne, majoritatea și minoritatea, cad în cele din urmă de acord pentru a ajuta la propria lor sinucidere. În a 22 zi de prairial, întreaga convenție și-a întins gâtul; în a 8-a zi de thermidor, în primul sfert de oră care a urmat discursului lui Robespierre, ea îl ținea înă întins.”
Tabloul poate arăta întunecat. Este exact, totuși. Adunările parlamentare suficient de excitate și hipnotizate au același caracter. Ele devin o turmă mobilă care ascultă de fiecare impuls. Următoarea descriere a aduării din 1848, datorată unui parlamentar care nu poate fi suspectat de rea crediță democratică, Spuller, reprodus din Revue littéraire, este tipic. Se regăsesc aici toate sentimentele exagerate specifice mulțimilor, și această mobilitate excesivă care permite trecerea de la un moment la altul printr-un evantai de sentimente dintre cele mai contrare.
„Diviziunile, geloziile, suspiciunile, și rând pe rând încrederea oarbă și așteptările fără limite au condus partidul republican la ruină. Naivitatea și candoarea lui nu au fost egalate decât de neîncrederea sa universală. Niciun sens de legalitate, nicio înțelegere a disciplinei: spaime și iluzii fără margini: țăranul și copilul se întâlnesc în acest punt. Calmul lor rivalizează cu nerăbdarea lor. Barbaria lor este la fel cu docilitatea lor. Este caracteristic unui temperament care nematurizat și unei lipse de educație. Binele nu îi uimește și totul îi deconcertează. Tremurînd, fricoși, neînfricați, eroici, ei se vor arunca în flăcări și vor ezita în fața unei umbre.
Ei nu cunosc efectele și relațiile dintre lucruri. La fel de prompți la descurajări ca și în exaltări, subiecți ai tuturor panicilor, întotdeauna prea sus sau prea jos, niciodată în măsura necesară și corespunzătoare. Mai fluizi decât apa, ei reflectă orice culoare și iau toate formele. Ce bază se poayte pune pe ei pentru guvernare?”
Este nevoie de mult, din fericire, pentru toate personajele pe care le-am descris în adunările parlamentare să se manifeste în mod constant. Ele nu sunt mulțimi uneori. Indivizii care le compun ajung să-și păstreze individualitatea în multe cazuri; și tocmai din această cauză o adunare poate dezvolta legi tehnice excelente. Aceste legi, este adevărat, au ca autor un om special care le-a pregătit în liniștea cabinetului; iar legea votată este de fapt opera unui individ, și nu cea a unei adunări. Acestea sunt în mod natural legile cele mai bune. Ele ajung dezastruoase doar atunci când o serie de amendamente nefericite le fac colective. Opera unei mulțimi este peste tot și întotdeauna inferioară celei a unui individ izolat. Specialiștii sunt cei care salvează adunările de măsurile prea dezordonate și prea lipsite de experiență. Specialistul devine atunci un lider de moment. Adunarea nu acționează asupra lui și el acționează asupra ei.
În ciuda tuturor dificultăților de funcționare a acestora, adunările parlamentare reprezintă ceea ce oamenii au găsit mai bună pentru guvernare și mai ales pentru a evita cât mai mult posibil jugul tiraniilor personale. Ele sunt, cu siguranță, idealul unei guvernări, cel puțin pentru filosofi, gânditori, scriitori, artiști și oameni de știință, într-un cuvânt tot ceea ce constituie partea de sus a unei civilizații.
În fapt, de altfel, ele prezintă doar două pericole grave, unul este risipa exacerbată a finanțelor, celălalt o restricție progresivă a libertăților individuale.
Primul dintre aceste pericole este consecința forțată a cerințelor și lipsei de previziune a mulțimilor electorale. Când un membru al unei adunări oferă o măsură care dă satisfacție aparentă ideilor democratice, cum ar fi asigurarea, de exemplu, de pensii pentru toți muncitorii, creșterea bugetului pentru profesori, etc., ceilalți parlamentari sugestionați de temerile alegătorilor, nu vor îndrăzni să pară că disprețuiesc interesele acestora din urmă prin respingerea măsurii propuse, deși știu că va cântări greu asupra bugetului și va necesita noi taxe. Ezitarea la vot este imposibilă. Consecințele unor cheltuieli mai mari sunt îndepărtate și fără multe rezultate nefericite pentru ei, pe când consecințele unui vot negativ s-ar putea chiar în ziua următoare, când el va sta în fața alegătorului.
Pe lângă această primă cauză a cheltuielilor exagerare există o alta, o obligație nu mai puțin imperativă să se plătească toate cheltuielile de interes pur local. Un membru nu se poate opune, deoarece acestea reprezintă și ele cerințe ale alegătorilor, iar fiecare parlamentar nu poate obține ceea ce are nevoie pentru circumscripția lui deât cu condiția de a ceda la solicitări similare ale colegilor săi.
Al doilea dintre pericolele menționate mai sus, restrângerea forțată a libertăților de către adunările parlamentare, mai puțin vizibile în aparență, este foarte real. Este rezultatul a nenumărate legi, toate restrictive, la care parlamentele, cu mintea lor simplistă, nu văd consecințele, și se simt obligate să le voteze.
Acest pericol este probabil de neevitat, din moment ce Anglia însăși, care oferă cu siguranță tipul cel mai bun de sistem parlamentar, unul în cazul în care reprezentantul este cel mai independent de alegătorul său, acesta nu a reușit să i se sustragă. Herbert Spencer, într-o lucrare, a arătat că creșterea în libertate aparentă trebuie să fie urmată de o reducere a libertății reale. Reluând aceeași opinie într-o carte mai recentă, Individul contra statului, el se exprimă astfel cu privire la parlamentul britanic:
„Din această perioadă legislația a urmat cursul pe care l-am indicat. Măsuri dictatoriale, multiplicându-se rapid, au avut tendința în mod continuu de a limita libertățile individuale, iar acest lucru în două moduri: regulamentele au fost stabilite în fiecare an într-un număr mai mare, ceea ce impune o constrângere pentru cetățean acolo unde actele sale erau anterior complet permise, și îl obligă să îndeplinească acte pe care înainte le putea îndeplini sau nu în funcție de cum dorea. În același timp taxele publice, din ce în ce mai împovărătoare, mai ales cele locale, au restricționat în continuare libertatea lor prin reducerea părții din profiturile sale pe care el le putea folosi cum dorea, și rescând partea care îi este luată pentru a fi cheltuită după bunul plac al funcționarilor publici.”
Această restricție progresivă a libertăților se manifestă pentru toate țările într-o formă specială, pe care Herbert Spencer nu a indicat-o, și care este aceasta: Crearea acestor nenumărate serii de măsuri legislative, în general toate de ordin restrictiv, conduce în mod necesar la creșterea puterii și influenței funcționarilor care le pun în aplicare. Ei tind treptat să devină adevărați maeștri ai țărilor civilizate. Puterea lor este atât de mult mai mare cu cât, în schimbările permanente de putere, casta administrativă este singura excepție de la aceste schimbări, singura fără responsabilitate, impersonală și perpetuă. Ori, dintre toate despotismele, cel mai dificil este cel care se prezintă sub această formă triplă.
Această creație neîncetată de legi și reglementări restrictive incluzând formalităților cele mai bizantine în fiecare act al vieții, are rezultatul inevitabil de a micțora din ce în ce mai mult sfera în care cetățenii se pot mișca liber. Victime ale acestei iluzii că înmulțind legile egalitatea și libertateai sunt mai bine asigurate, oamenii acceptă juguri din zi în zi mai grele.
Ei nu le acceptă cu impunitate. Obișnuiți să îndure orice jug, ajung în curând să le caute, și reușesc să-și piardă toată spontaneitatea și toată energia. Nu sunt atunci decât niște umbre inutile, automate pasive. fără voință, fără rezistență și fără forță.
Dar atunci când omul nu poate găsi în sine îsuși resorturile, el este obligat să le caute în afara lui. Cu indiferența și neputința în creștere a cetățenilor, rolul guvernelor este obligat să crească din nou. Ele sunt cele care trebuie să aibă în mod necesar spiritul de inițiativă, de întreprindere și de conducere pe care indivizii nu îl mai au. Ele trebuie să întreprindă totul, să dirijeze totul, să protejeze totul. Statul devine un dumnezeu atotputernic. Dar experiența ne învață că puterea acestor zei nu a fost niciodată nici foarte durabilă, nici foarte puternică.
Această restricție progresivă a tuturor libertăților la anumite popoare, în ciuda unor licențe externe care le dă iluzia că le posedă, pare a fi un rezultat al bătrâneții lor la fel ca a unui regim oarecare. Ea este unul dintre primele simptome ale acestei faze a decadenței de care nicio civilizație nu a scăpat până acum.
Dacă este să judecăm după lecțiile trecutului și prin simptomele care țâșnesc din toate părțile, mai multe dintre civilizațiile noastre moderne au ajuns la această fază extremă a limitei de vârstă, care precede decadența. Se pare că faze identice sunt inevitabile pentru toate popoarele, așa cum vedem atât de des cum istoria se repetă.
Aceste faze de evoluție generală a civilizațiilor, este ușor să se marcheze sumar.
Dacă luăm în considerare în linii mari geneza măreției și declinului civilizațiilor carene- au precedat, ce vedem?
In zorii acestor civilizatii o mână de oameni, din diverse medii, uniți de șansele migrațiilor, invaziilor și cuceririlor. De sânge, limbi și credințe diferite, de asemenea, acești oameni au în comun decât legea pe jumătate recunoscută a unui șef. În aceste aglomerări confuze se regăsesc în cel mai înalt grad cartacteristicile psihologice ale mulțimilor. Ele au coeziunea momentană, eroism, punctele slabe, eroismele și violențele acestora. Nimic nu este stabil în ele. Aceștia sunt barbarii.
Apoi timpul a finalizat opera. Identitatea de medii, încrucișări repetate, necesitățile unei vieți comune, acționează încet. Aglomerarea unităților disparate începe să funcționeze și se formează o rasă, adică, un agregat care posedă caracteristici și sentimente comune, pe care ereditatea le va fixa și mai mult. Mulțimea a devenit un popor, și acest popor va ieși din barbarism.
Nu se va întâmpla decât atunci când, după eforturi îndelungate, lupte neîncetate repetate și nenumărate începuturi noi, va dobândit un ideal. Indiferent de natura acestui ideal, fie el cultul Romei, puterea Atenei, sau triumful lui Allah, va fi suficient pentru a da tuturor indivizilor rasei pe cale de formare o unitate perfectă de sentimente și gânduri.
Atunci se poate naște o nouă civilizație cu instituțiile sale, credințele sale și artele sale. Condusă de visul său, rasa va dobândi succesiv tot ceea ce dă strălucire, forță și grandoare. Ea va rămâne în continuare mulțime, fără îndoială, în anumite momente, dar apoi, în spatele caracteristicilor mobile și în schimbare ale mulțimii, se va găsi această roca de bază solidă, sufletul rasei, care limitează strâns amplitudinea oscilațiilor unui popor și reglează hazardul.
Dar, după exercitarea acțiunii sale creatoare, timpul începe acea lucrare de distrugere de care nu poate scăpa nici zeii, nici oamenii. După ce a atins un anumit nivel de putere și complexitate, civilizația continuă să crească, și de îndată ce nu mai crește, este sortit să scadă în curând. Ceasul bătrâneții a sunat pentru ea.
Acest ceas inevitabil este întotdeauna marcat de slăbirea idealului care a susținut sufletul rasei. Pe măsură ce pălește acest ideal, toate edificiile religioase, politice sau sociale a căror inspirație a fost acesta încep să pice.
Odată cu dispariția treptată a idealului său, rasa pierde din ce în ce mai mult ceea ce dădea coeziunea, unitatea și puterea sa. Individul poate crește în personalitate și inteligență, dar, în același timp și egoismul colectiv al rasei este înlocuit de o dezvoltare excesivă a egoismului individual însoțit de prăbușirea caracterului și slabirea capacității de acțiune. Ceea ce a format un popor, o unitate, un bloc, devine în cele din urmă o aglomerare de indivizi fără coeziune și menținută în mod artificial pentru o perioadă de unele tradiții și instituții.
Atunci, divizați de interesele și aspirațiile lor, nemaiștiind să guverneze, oamenii cer să fie direcționați în cele mai mici acte ale lor, și statul își exercită o influență absorbantă.
Odată cu pierderea permanentă a vechiului ideal, rasa sfârșește prin a-și pierde complet sufletul; nu mai este decât o mână de indivizi izolați și redevine ceea ce a fost la punctul său de plecare: o mulțime. Are toate caracteristicile tranzitorii fără consistență și fără viitor. Civilizația nu mai are nicio fixitate și este la îndemâna tuturor pericolelor. Plebea este regina și barbarii avansează. Civilizația poate părea încă strălucitoare pentru că mai are fațada exterioară creată în timp îndelungat, dar este în realitate mâncată de viermi pe care nimic nu îi mai împiedică, și se va prăbuși la prima furtună.
Trecerea de la barbarie la civilizație urmărind un vis, apoi dezintegrarea și moartea atunci când visul și-a pierdut puterea, este ciclul de viață al unui popor.
Traducere și adaptare din Gustave Le Bon , Psychologie des foules, Édition Félix Alcan, 9e édition, 1905
Lasă un răspuns