Ideea că instituțiile pot remedia problemele societăților, că progresul popoarelor este consecința dezvoltării constituțiilor și guvernelor, și că schimbările sociale se pot face prin decrete, este încă foarte răspândită. Revoluția franceză a fost punctul de pornire și teoriile sociale actuale își au originea din acea perioadă.
Experimente cele mai de durată nu au reușit deocamdată să submineze serios această himeră formidabilă. În zadar filozofii și istoricii au încercat să dovedească absurdul ei. Cu toate acestea, nu a fost dificil pentru ei să arate că instituțiile sunt rezultatele ideilor, a sentimentelor și a moralei; și că nu vom schimba ideile, sentimentele și obiceiurile prin refacerea legilor. Un popor nu alege instituțiile sale așa cum ar dori, la fel cum nu alege culoarea ochilor sau a părului. Instituțiile și guvernele sunt produsul rasei. Departe de a fi creatorii unei epoci, ele sunt creațiile sale. Națiunile nu sunt guvernate după capricii de moment, ci conform caracterului lor.
Este nevoie de secole pentru a forma un sistem politic și de secole pentru a-l schimba. Instituțiile nu au nici o virtute intrinsecă; ele nu sunt nici bune, nici rele în sine. Cei care sunt buni la un moment dat pentru un anumit popor, pot fi detestați de altul.
De asemenea, nu este în puterea unui popor să schimbe cu adevărat instituțiile sale. El poate bineânțeles, cu prețul unei revoluții violente, să schimbe numele acestor instituții, însă substanța nu se schimbă. Denumirile nu sunt decât etichete deșarte de istoricul care merge puțin mai mult în profunzimea lucrurilor nu se împiedică. Astfel, de exemplu, una din cele mai democratice țări din lume este Anglia, care totuși trăiește sub o monarhie, în timp ce multe țările unde despotismul este în floare sunt republici, în ciuda constituțiilor republicane care le guvernează. Caracterul poporului, nu guvernele, conduc destinele lor.
Deci, este o sarcină foarte puerilă, un exercițiu inutil de retor ignorant, consumarea timpului cu fabricarea de legi. Necesitatea și timpul sunt responsabile pentru dezvoltarea lor, atunci când avem înțelepciunea de a lăsa să acționeze acești doi factori. Astfel, anglo-saxonii au înșeles această lecție, și asta ne spune și marele lor istoric Macaulay într-un pasaj care ar trebui să fie memorat de politicienii din toate țările latine. Dupa ce arată tot binele pe care este posibil să-l facă legi care par a fi, din punct de vedere al rațiunii pure, un haos de absurdități și contradicții, compară zecile de constituții, moarte în convulsii, ale popoarelor latine din Europa și America, cu cea a Angliei, și arată că aceasta s-a schimbat foarte lent, pe bucăți, sub influența nevoilor imediate și niciodată prin raționament speculativ. „Nu vă faceți griji cu privire la simetrie, și în legătură cu utilitatea; nu îndepărtați niciodată o anomalie numai pentru că este o anomalie; niciodată să nu inovați cu excepția unui disconfort, și atunci să inovați doar cât să scăpați de disconfort; nu elaborați niciodat o propunere mai amplă decât cazul particular care trebuie remediat; acestea sunt regulile care, pornind de la epoca lui Ioan până la cea a reginei Victoria, au ghidat în general deliberările celor 250 de parlamente ale noastre.”
Ar trebui considerate una câte una legile, instituțiile fiecărui popor, pentru a vedea în ce măsură acestea reflectă nevoile rasei lor, și astfel nu vor exista transformări violente. Se poate explica filozofic, de exemplu, despre avantajele și dezavantajele centralizării, dar când vedem un popor, format din diferite rase, cum alocă mii de ani de eforturi pentru a ajunge treptat la această centralizare; când descoperim că o mare revoluție menite să distrugă toate instituțiile din trecut a ajuns nu numai să respecte această centralizare, dar chiar mai mult, putem spune că ea este fiica necesităților imperative, o condiție a existenței, și să le plângem de milă politicienilor care vorbesc de distrugerea ei.
Dacă din întâmplare ar reuși, momentul succesului ar fi imediat semnalul unui război civil înspăimîntător, care ar aduce de asemenea o nouă centralizare mult mai grea decât cea dinainte.
Deducem din cele de mai sus că nu în instituții trebuie să căutăm mijloacele de a acționa profund în mintea mulțimii; și dacă vedem unele țări, cum ar fi Statele Unite, ajunse la un grad ridicat de prosperitate, cu instituții democratice, și altele, cum ar fi republicile din America de Sud, trăind în cea mai tristă anarhie în ciuda instituțiilor absolut similare, putem spune că aceste instituții nu au nimic de a face nici cu măreția primelor țări, nici cu declinul celorlalte. Popoarele sunt guvernate de caracterul lor, și toate instituțiile care nu sunt modelate intim după acest caracter reprezintă doar un ambalaj de împrumut, o deghizare tranzitorie. Cu siguranță au existat războaie sângeroase, s-au făcut revoluții violente, și vor mai apare și altele, pentru a impune instituții cărora li se atribuie, la fel ca moaștele sfinților, puterea supranaturală de a crea fericire. Deci, s-ar putea spune într-un fel că instituțiile acționează asupra sufletului mulțimilor, deoarece acestea dau naștere unor astfel de revolte. Dar, în realitate, nu instituțiile sunt cele care acționează atunci, pentru că, indiferent dacă sunt triumfătoare sau învinse, nu posedă nicio virtute. Ceea ce acționează asupra sufletului mulțimii sunt iluziile și cuvintele. Mai ales cuvintele, aceste cuvinte himerice și puternice din care se clădesc imperii.
Lasă un răspuns