(Mineriada din februarie 1990, în fața Palatului Victoria)
Mulțimile care pică, după o perioadă de excitare, în starea de inconstiență automată simplă, conduse de sugestii, pare dificil de a le califica în vreun fel drept criminale. Reținem această calificare eronată deoarece ea a fost consacrată de cercetările psihologice recente. Anumite acte ale mulțimilor sunt cu siguranță criminale, dacă se consideră doare ele izolate, atunci la fel ca și actul unui tigru care devorează un hindus după ce l-a lăsat inițial puțin să fie rupt în bucăți de tigrișorii săi pentru a-i distra.
Crimele mulțimilor au de obicei ca mobil o sugestie puternică, iar persoanele care au luat parte au fost convinși atunci că s-au supus unei datorii, ceea ce nu este deloc cazul unui criminal obișnuit.
Istoria crimelor comise de mulțimi evidențiază cele de mai sus.
Se poate cita ca exemplu tipic asasinarea guvernatorului Bastiliei, De Launay. După capturarea acestei cetăți, guvernatorul, înconjurat de o mulțime foarte entuziasmată, a fost bătut din toate părțile. S-a propus să fie spânzurat, să i se taie capul, sau să fie legat la coada unui cal. Zbătându-se, el a dat din greșeală cu piciorul în unul dintre asistenți. Cineva a propus, iar sugestia lui a fost imediat aclamată de mulțime, ca individul atins de picior să taie gâtul guvernatorului.
„Acesta, bucătar șomer, mai degrabă spectator care mersese la Bastille să vadă ce se întâmplă, a consideră că, din moment ce aceasta este opinia generală, acțiunea este patriotică, și chiar a considerat că merită o medalie distrugând un monstru. Cu o sabie carte i s-a oferit, el a lovit gâtul gol; dar sabia prost ascuțită nu a tăiat, așa că a scos din buzunar un cuțit mic cu mâner negru și (cum, în calitate de bucătar, știa cum să tranșeze carnea), a terminat bucuros operația.”
Se vede clar de aici mecanismul menționat anterior. Supunerea la o sugestie cu atât mai puternică cu cât ea este colectivă, credința criminalulului că a comis un act meritoriu, și convingerea este cu atât mai naturală când are aprobarea unanimă a colegilor săi cetățeni. Un astfel de act poate fi consioderat criminal din punct de vedere legal, dar nu și psihologic.
Caracteristicile generale ale mulțimilor considerate criminale sunt tocmai cele constatate la toate mulțimile: sugestibilitatea, credulitatea, mobilitatea, exagerarea de sentimente bune și rele, manifestarea anumitor forme de moralitate. etc.
Vom găsi toate aceste caracteristici la mulțimile care au lăsat una dintre amintirile cele mai sinistre din istoria Frtanței: aceea a septembriștilor. Ea prezintă, de altfel, o mare analogie cu cei care au făcut Sf. Bartolomeu. Taine le-a povestit făându-le nemuritoare.
Nu se știe exact cine a ordonat sau a sugerat să se golească închisorile prin masacrarea prizonierilor. Indiferent dacă este Danton, cum este probabil, sau oricare altul, nu contează; singurul fapt interesant pentru noi este puternica sugestie pe care a primit-o mulțimea responsabilă pentru masacru.
Mulțimea celor care au luat parte la masacru a inclus aproximativ trei sute de oameni, și a fost tipul perfect al unei mulțimi eterogene. În afară de un număr foarte mic de ticăloși profesioniști, a constat în principal din negustori și artizani din toate meseriile: cizmari, lăcătuși, frizeri, zidari, angajați, comisari, etc. Sub influența sugestiei primite, ei au fost, ca și bucătarul menționat mai sus, perfect convinși că își fac datoria patriotică. Ei au îndeplinit o funcție dublă, judecători și călăi, dar nu se consideră în niciun fel ca fiind criminali.
Convinși de importanța datoriei lor, ei încep prin formarea unui fel de tribunal, și apar imediat o minte simplistă, și spiritul de echitate nu mai puțin simplist al mulțimilor. Având în vedere numărul mare de acuzați, se decide că mai întâi ca nobilii, preoții, ofițerii, slujitori ai regelui, adică toate persoanele a căror profesie în sine este o dovadă de vinovăție în ochii unui bun patriot, să fie masacrați la grămadă, fără a fi nevoie de o decizie specială. Pentru alții, ei vor fi judecați în funcție de cum arată și de reputație. Conștiința rudimentară a mulțimii fiind astfel satisfăcută, aceasta va fi în măsură să procedeze în mod legal la masacru și să dea frâu liber acelor instincte feroce a căror geneză s-a arătat în acest studiu, iar comunitățile au avut dintotdeauna puterea de a le dezvolta într-un grad ridicat. Aceasta nu îi împiedică, de altfel – e o regulă la mulțimi – să-și manifeste simultană și alte sentimente contradictorii, cum ar fi sensibilitatea, de multe ori la fel de extremă ca ferocitatea.
„Ei au simpatia expansivă și sensibilitatea promptă a muncitorului parizian. La Abbey, un soldat din garda națională franceză, aflând că de douăzeci și șase de ore au fost lăsați deținuții fără apă, s-a hotărât să extermine paznicul neglijent, supunându-l la aceleași suplicii ca și deținuții. Atunci când un deținut este achitat (de tribunalul lor improvizat), paznicii și ucigașii, toată lumea, îl sărută din mers, este aplaudat în exces,” apoi se întorc să ucidă alt lot. În timpul masacrului, o voioșie amiabilă continuă să domnească. Ei cântă și dansează în jurul cadavrelor, spun bancuri „pentru doamne” fericite să vadă cum sunt uciși aristocrații. De asemenea, ei continuă să facă dovada unei echități speciale. Un criminal s-a plâns, la Abbey, că doamnele plasate un pic mai departe nu văd bine, și că doar câțiva asistenți au plăcerea de a lovi aristocratii; ei au constatat justețea acestei observații, și au decis că vor trece încet cu victimele între două rânduri de criminali, care îi pot lovi cu spatele sabiei, pentru a prelungi agonia. Victimele sunt forțate să se dezbrace complet, rupându-se hainele de pe ei timp de o jumătate de oră; apoi, când toată lumea a văzut bine, sunt terminate prin spintecarea abdomenului.”
Cei care masacrează sunt, de asemenea, foarte scrupuloși și manifestă o moralitate binecunoscută în mulțimi. Ei refuză să ia banii și bijuteriile victimelor, adfucându-i la masa comitetelor.
În toate acțiunile lor, vom găsi întotdeauna aceste forme rudimentare de motivare, caracteristice sufletului mulțimilor. Astfel, după sacrificarea 12 sau 1500 dușmani ai națiunii, cineva a remarcat, și imediat sugestia lui a fost acceptată, că celelalte închisori, în care se găsesc cerșetori bătrâni, vagabonzi, tineri deținuți, în realitate sungt niște guri inutile care sunt hrănite, și că ar fi bine, din acest motiv, să scape de ei. De altfel probabil că există cu siguranță printre ei dușmani ai poporului, ca de exemplu o anumită doamnă Delarue, văduva unui criminal care folosește otrava: „Ea estye probabil furioasă că este la închisoare; dacă ar putea, ar da foc Parisului; trebuie să fi spus asta, a spus-o. Încă o curățenie.” Demonstrația pare evidentă, și astfel toți sunt masacrați în bloc, inclusiv cincizeci de copii între doisprezece și șaptesprezece ani care, de altfel, ar fi putut deveni dușmani ai națiunii, și prin urmare a existat un motiv clar pentru a scăpa de ei.
După o săptămână de muncă, toate aceste operații sunt finalizate, și criminalii se pot odihni. Fiind ferm convinși că au servit patria, au ajuns la autorități pentru a solicita o recompensă; cei mai zeloși chiar au mers atât de departe încât să ceară o medalie.
Istoria Comunei din Paris din 1871 ne oferă câteva fapte similare cu cele de mai sus, odată cu influența crescândă a mulțimilor și capitulațiile succesive ale autorităților în fața lor.
Traducere de Nicolae Sfetcu. Imagine https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Mineriad_in_early_1990_Bucharest_Palatul_Victoriei_5.tif
Lasă un răspuns