Nu toate cuvintele și toate formulele au puterea de a evoca imagini; și există și cele care, după ce au evocat, se uzează și nu mai trezesc nimic în spirit. Ele devin atunci sunete deșerte, al căror scop principal este de a-l dispensa pe cel care le folosește de obligația de a gândi. Cu un mic stoc de formule și banalități învățate în tinerețe, avem tot ce ne trebuie să trecem prin viață fără necesitatea obositoare de a mai gândi.
Dacă luăm în considerare o anumită limbă, vedem că cuvintele care o compun se schimbă destul de lent în decursul timpului; dar, ceea ce se schimbă în permanență, sunt imaginile pe care le evocă sau sensul atașat la acestea; rezultă că traducerea completă a unei limbi, mai ales când este vorba de o limbă moartă, este ceva imposibil. Ce facem, în realitate, când înlocuim un termen latin, din greaca veche sau sanscrită, cu un termen în limba română, sau chiar și atunci când încercăm să înțelegem o carte scrisă în limba noastră cu două sau trei secole în urmă? Pur și simplu înlocuim cu imaginile și ideile pe care viața modernă le-a pus în mintea noastră, noțiunile și imaginile complet diferite născute în perioada respectivă în sufletul rasei respective supusă unor condiții de existență fără analogie cu cele ale noastre. Atunci când în timpul revoluției franceze s-a crezut că se copiază principiile grecilor și romanilor, de fapt se dădea cuvintelor străvechi un sens pe care nu l-au avut niciodată. Ce asemănare ar putea exista între instituțiile grecilor și cele care desemnează cuvinte echivalente din zilele noastre? Ce fost atunci o republică, dacă nu o instituție în esență aristocratică formată dintr-un grup de mici despoți care dominau o mulțime de sclavi ținute în supunerea cea mai absolută. Aceste aristocrații comunale, bazate pe sclavie, nu ar fi existat fără aceasta niciun moment.
Și cuvântul libertate, cum ar putea el să aibă același sens cu ceea ce înțelegem astăzi, într-o epocă în care nici nu te puteai gândi la posibilitatea libertății de gândire, și unde nu era o crimă mai mare ca cea de a pune în discuție zeii, legile și obiceiurile orașului? Un cuvânt precum patria, ce sens putea avea în sufletul unui atenian sau spartan, dacă nu cultul Atenei sau Spartei, și nu al Greciei, compusă din orașe rivale și aflate încă în stare de război.
Același cuvânt de patrie, ce sens avea în vechea Galia împărțită în triburi, rase, limbi și religii rivale, pe care Cezar a învins-o cu ușurință pentru că a avut întotdeauna printre aceștia aliați. Doar Roma a dat Galiei o patrie, dându-i unitatea politică și religioasă. Fără a merge așa de departe înapoi, și doar cu câteva secole în urmă, credeți cumva că același cuvânt patrie avea același sens cu cel de astăzi, atunci cân marii prinți se aliau în străinătate împotriva suveranului lor? Și același cuvânt avea un sens foarte diferit de sensul modern pentru emigranți, care credeau că respectă legile onoarei luptând pentru țara de adopție, dar legea feudală lega vasalul de stăpân și nu de pământ, și deci acolo unde era stăpânul, acolo era adevărata patrie.
Există numeroase cuvinte al căror sens s-a schimbat profund de la o perioadă la alta, și pe care nu le putem înțelege așa cum erau înțelese într-o anume perioadă decât după un efort îndelungat. S-a spus, pe bună dreptate, că este nevoie de multă lectură pentru a ajunge să înțelegem ce însemna pentru străbunicii noștri cuvinte precum rege și familia regală. Dacă e așa, atunci situația este și mai dificilă în cazul termenilor mai complecși.
Cuvintele nu au, deci, decât semnificații mobile și tranzitorii, schimbătoare de la o perioadă la alta și de la o națiune la alta; iar atunci când vrem să acționăm asupra mulțimilor cu ajutorul lor, trebuie să știm sensul cuvintelor pentru mulțime la un moment dat, și nu sensul acestora de până atunci sau sensul lor pentru persoanele cu constituții mentale diferite.
De asemenea, atunci când mulțimile au produs, ca urmare a unor tulburări politice, schimbări în credințe, prin dobândirea unei antipatii profunde pentru imaginile evocate de anumite cuvinte, prima datorie a adevăratului om de stat este să schimbe cuvintele fără, desigur, să se atingă de lucrurile în sine, acestea din urmă fiind mult prea legate de o constituție moștenită pentru a putea fi transformate. Tocqueville, judicios, a subliniat cu muilt timp în urmă că activitatea Consulatului și a Imperiului francez a constat în mare parte în a îmbrăca în cuvinte noi cele mai multe dintre instituțiile din trecut, adică înlocuirea cuvintelor care evocau imagini neplăcute în imaginația mulțimii cu alte cuvinte a căror noutate a împiedicat astfel de evocări.
Una dintre funcțiile esențiale ale statului prin urmare, este de a boteza cuvintele populare, sau cel puțin neutre, lucrurile pe care mulțimile nu le suportă cu numele lor vechi. Puterea cuvintelor este atât de mare încât este suficient să se desemneze prin termeni bine aleși lucrurile cele mai odioase ca acestea să fie acceptate de mulțimi. Taine remarcă pe bună dreptate că invocând libertatea și fraternitatea, cuvinte foarte populare pe vremuri, iacobinii au reușit să „instaleze un despotism demn de Dahomey, un tribunal asemănător cu cel al Inchiziției, sacrificii umane similare cu cele din vechiul Mexic.” Arta guvernării, ca și cea a avocaților, constă mai ales în a ști cum să manipulezi cuvintele. O dificultate majoră a acestei arte este faptul că, în aceeași societate, aceleași cuvinte au fost adesea înțeles foarte diferite pentru diferite straturi sociale. Ele folosesc în aparență aceleași cuvinte; dar niciodată nu vorbesc aceeași limbă.
În exemplele de mai sus s-a menționat timpul ca factor principal în schimbarea sensului cuvintelor. Dar, dacă luăm în considerare și rasa, vom vedea atunci că în aceeași epocă, între popoarele civilizate dar de rase diferite, aceleași cuvinte de foarte multe ori corespund unor idei extrem de diferite. Este imposibil să se înțeleagă aceste diferențe fără numeroase călătorii. Cuvinte cele mai folosite de mulțimi sunt cele care diferă cel mai mult de la un popor la altul.
Așa sunt, de exemplu, cuvintele democrație și socialism, în utilizarea atât de comună astăzi.
Ele corespund în realitate unor idei și imagini în întregime opuse între popoarele latine și anglo-saxone. La latini cuvântul democrație înseamnă mai ales diminuarea voinței și inițiativei individului în fața celor ale comunității reprezentate de către stat. Statul, devine din ce în ce mai responsabil cu controlul, centralizarea, monopolizarea și producția. Este cel la care fac apel permanent fără excepție toate partidele, fie ele radicale, socialiste sau monarhiste.
La anglo-saxoni, inclusiv în America, același cuvânt democrație înseamnă, dimpotrivă, dezvoltarea intensă a voinței individului, diminuarea cât mai mult a puterii statului, care, în afară de relații diplomatice, poliție, și armată nu mai controlează nimic, nici măcar educația. Prin urmare, același cuvânt care înseamnă, la un popor, ștergerea voinței și inițiativei individuale și preponderența statului, înseamnă la alt popor dezvoltarea maximă a acestei voințe, a inițiativei, și diminuarea maximă a puterii statului, deci un sens complet opus.
Lasă un răspuns