(Alexandru cel Mare luptând împotriva regelui Darius III al Persiei, mozaic, Muzeul Național de Arheologie din Neapole, Italia)
Mulțimile nu cunosc decât sentimente simple și extreme; opiniile, ideile și credințele care le sunt suherate sunt acceptate sau respinse de ele în bloc, și considerate ca adevăruri absolute sau erori nu mai puțin absolute. Astfel, întotdeauna credințele se dezvoltă prin sugestie, în loc să fie generate prin raționamente. Toată lumea știe cât de intolerante sunt credințele religioase și ce dominație despotică exercită asupra sufletelor.
Neavând nicio îndoială cu privire la ceea ce este adevăr sau eroare, și având, pe de altă parte, conștiința clară a puterii sale, mulțimea este de asemenea autoritară și intolerantă. Individul acceptă contradicția și discuțiile, spre deosebire de mulțimi. În cadrul întâlnirilor publice, chiar și cea mai mică contradicție din partea unui vorbitor este imediat întâmpinată cu țipete de furie și invective violente, urmate în curând de asalt și expulzare dacă vorbitorul insistă. Fără prezența tulburătoare a forțelor de ordine ale autorității, cei care contrazic mulțimile pot fi chiar masacrați.
Autoritarismul și intoleranța sunt caracteristici generale la toate categoriile de mulțimi, dar în grade foarte diferite; și aici din nou apare noțiunea fundamentală de rasă, dominanta tuturor sentimentelor și a tuturor gândurilor oamenilor. Autoritarismul și intoleranța sunt dezvoltate într-un grad ridicat mai ales în mulțimile de origine latină. Ele riscă să distrugă complet sentimentul de independență individuală atât de puternică la anglo-saxoni. Mulțimile latine sunt sensibile numai la independența colectivă a sectei căreia îi aparțin, iar caracteristica acestei independențe este necesitatea de a subjuga imediat și violent la convingerile lor pe toți dizidenții. Popoarele latine, iacobinii de toate vârstele, începând cu cei ai Inchiziției, nu au fost niciodată în stare să se ridice la un alt nivel al concepției despre libertate.
Autoritarismul și intoleranța sunt pentru mulțimi sentimente foarte clare, care se dezvoltă cu ușurință și pe care ele le acceptă la fel de ușor pe cât le pun în practică de îndată ce li se impun. Multimile respectă docil forța și sunt puțin impresionate de bunătate, care nu este pentru ele decât o formă de slăbiciune. Simpatiile lor nu au fost niciodată niște maeștrii blânzi, ci tirani care le-au zdrobit viguros. Ele le ridică întotdeauna acestora statuile cele mai mari. Dacă mulțimile calcă în picioare de bună voie un despot decăzut, este pentru că, după ce și-a pierdut puterea, acesta intră în această categorie a celor slabi, disprețuită, deoarece nu se tem de cei de acolo. Tipul de erou drag mulțimilor va avea întotdeauna structura unui Cezar. Panașul lui le seduce, autoritatea lui le impune, și sabia lui le sperie.
Întotdeauna gata să se ridice împotriva unei autorități slabe, mulțimea se înclină cu slugărnicie în fața unei autorități puternice. În cazul în care forța autorității este intermitentă, mulțimea, conformându-se întotdeauna sentimentelor sale extreme, trece alternativ de la anarhie la servitute și de servitute la anarhie.
Ar fi, de altfel, mai bine să se ignore psihologia mulțimii decât să se creadă în predominanta instinctele lor revoluționare. Doar violența lor ne face să credem așa ceva. Izbucnirile lor de revoltă și destructive sunt întotdeauna efemere. Mulțimile sunt prea mult guvernate de inconștient, și prea mult supuse influenței ereditare seculare, pentru a nu fi extrem de conservative. Abandonate lor însele, ele se vor sătura în curând de tulburările lor și se îndreaptă instinctiv spre servitute. Cei mai mândri și cei mai inflexibili iacobini l-au ovaționat cel mai energic pe Bonaparte atunci când acesta a suprimat toate libertățile și și-a făcut simțită mâna sa grea de fier.
Este dificil să se înțeleagă istoria, mai ales cea a revoluțiilor populare, atunci când nu ne dăm seama de instinctele profund conservatoare ale mulțimilor. Ele sunt dispuse să schimbe numele instituțiilor lor, și ajung uneori chiar și la revoluții violente pentru aceste schimbări; dar fondul acestor instituții este prea mult expresia nevoilor ereditare ale rasei pentru ca acestea să nu revină întotdeauna. Mobilitatea lor necontenită se referă doar la lucruri destul de superficiale. De fapt, ele au instincte conservatoare la fel de ireductibile ca și cele ale tuturor primitivilor. Respectul lor fetișist pentru tradiție este absolut, groaza lor inconștientă pentru orice este nou și capabil să le schimbe condițiile de viață reale, sunt destul de profunde. Dacă democrațiile ar fi avut puterea pe care o au astăzi atunci când s-au inventat meserii mecanice, locomotiva cu abur și căile ferate, realizarea acestor invenții ar fi fost imposibilă, sau nu ar fi apărut decât cu prețul unor revoluții și masacre repetate. Este un noroc pentru progresul civilizației că puterea mulțimii a început să se nască abia după ce marile descoperiri ale științei și industriei au fost deja realizate.
Traducere de Nicolae Sfetcu
Lasă un răspuns