Tradițiile reprezintă ideile, nevoile, sentimentele trecutului. Ele sunt sinteza rasei și apasă toată greutatea ei pe noi.
Științele biologice s-au schimbat de când embriologia a demonstrat influența imensă a trecutului în evoluția ființelor; și științele istorice nu se vor schimba mai puțin atunci când acest concept va fi mult mai răspândit. Nu este deocamdată suficient de răspândit, și mulți oameni de stat au rămas cu ideile ultimilor teoreticieni ai secolului care au crezut că o societate se poate rupe de trecutul său și reface de la zero pe baza luminilor rațiunii.
O națiune este un organism creat de trecut, și, ca orice organism, nu se poate schimba decât prin acumulări ereditare lente.
Ceea ce conduc oamenii, mai ales atunci când sunt într-o mulțime, sunt tradițiile; și acestea nu își schimbă cu ușurință decât denumirile, formele exterioare.
Nu trebuie să regretăm acest lucru. Fără tradiții, nu există niciun suflet național, nici nu este posibilă civilizația. De asemenea, cele două mari ocupații umane, de când există, au creat o rețea de tradiții, încercând apoi să o distrugă atunci când efectele lor benefice s-au epuizat. Fără tradiție, nui există nicio civilizație; fără eliminarea lentă a acestor tradiții, nu există niciun progres. Dificultatea este de a găsi echilibrul corect între stabilitate și variabilitate; și această dificultate este imensă.
Atunci când un popor a lăsat tradițiile să se implanteze prea ferm timp de mai multe generații, nu se mai poate schimba și ajunge în imposibilitatea de a se dezvolta. Revoluțiile violente nu pot ajuta, deoarece atunci se întâmplă ca sau fragmentele rupte ale lanțului se re-sudează și trecutul își reia dominația fără nicio schimbare, sau fragmentele sunt dispersate și se ajunge apoi la anarhie și în curând la decadență.
De asemenea, ideal pentru un popor este să mențină instituțiile din trecut, schimbându-le imperceptibil și treptat. Acest ideal este dificil de atins. Romanii, din cele mai vechi timpuri, și englezii și chinezii în timpurile moderne, sunt aproape singurii care și-au dat seama.
Conservatorii cei mai încăpățânați ai ideilor tradiționale, și care se opun cel mai mult cu obstinație schimbării lor, sunt tocmai mulțimile, inclusiv categoriile de mulțimi care constituie caste. Există un spirit conservator al mulțimilor, și revoltele cele mai violente nu conduc decât la o schimbare a cuvintelor folosite. La sfârșitul secolului 19, înainte ca bisericile să fie distruse, înainte ca preoții să fie expulzați sau ghilotinați, înaintea persecuției universale a cultului catolic, se putea crede că vechile idei religioase și-au pierdut toată puterea; și totuși după câțiva ani, datorită protestelor universale, a fost necesară restabilirea cultului abolit. Raportul fostului convențional Fourcroy, citat de Taine, este foarte categoric din această perspectivă: „Ceea ce vedem în privința celebrării zilei de duminică și frecventarea bisericilor demonstrează că oamenii doresc să revină la vechile obiceiuri, și nu nu se mai poate rezista acestei tendințe naționale … marea masă a oamenilor au nevoie de religie, de cult și de preoți. Este o eroare a unor filosofi moderni, în care am fost și eu antrenat, să se creadă în posibilitatea instruirii pe scară largă pentru distrugerea prejudecăților religioase; ele sunt, pentru cei mulți nefericiți, o sursă de consolare … Trebuie deci lăsată poporului, preoților săi, altarelor sale și cultului său.”
Șterse pentru moment, vechile tradiții și-au reluat dominația.
Nici un exemplu nu ilustreaza mai bine puterea tradiției asupra sufletului mulțimilor. Nu în temple locuiesc idolii cei mai de temut, nici în palatul tiranilor cei mai despotici; acestea pot fi distruse într-o clipă; dar stăpânii invizibile care domnesc în sufletele noastre rezistă oricărei revolte, și cedează doar prin uzura lentă de-a lungul secolelor.
Imagine: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Romanian_Revolution_1989_1.jpg
Lasă un răspuns