Comunicarea politică

(Declarația de presă susținută de Președintele României, domnul Klaus Iohannis, pe 30 iulie 2020, în perioada pandemidei de coronavirus (COVID-19))

Comunicarea politică este un sub-domeniu al comunicării și al științelor politice, preocupat de modul în care informațiile se răspândesc și influențează politicile și factorii de decizie, mass-media și cetățenii. De la apariția World Wide Web, cantitatea de date de analizat a explodat, iar cercetătorii se orientează către metode de calcul pentru a studia dinamica comunicării politice. În ultimii ani, învățarea automată, prelucrarea limbajului natural și analiza rețelei au devenit instrumente cheie în subdomeniu. Comunicarea politică se ocupă de producerea, diseminarea, procesarea și efectele informațiilor, atât prin intermediul mass-media, cât și interpersonal, într-un context politic. Aceasta include studiul mass-media, analiza discursurilor de către politicieni și a celor care încearcă să influențeze procesul politic, și conversații formale și informale între membrii publicului, printre alte aspecte. Mass-media acționează ca o punte de legătură între guvern și public. Comunicarea politică poate fi definită ca legătura dintre politică și cetățeni și modurile de interacțiune care leagă aceste grupuri între ele. Indiferent dacă relația este formată din modurile de persuasiune, sau face apel la emoții, la credințe și idealuri sau la ordine și cunoaștere.

Definirea conceptului

Studiul și practica comunicării se concentrează pe modalitățile și mijloacele de exprimare a unei naturi politice. Robert E. Denton și Gary C. Woodward, doi contribuitori importanți în domeniu, în Comunicarea politică din America, o caracterizează drept modalitățile și intențiile expeditorilor de mesaje de a influența mediul politic. Aceasta include discuții publice (de exemplu, discursuri politice, acoperire mass-media de presă și discuții obișnuite cu cetățenii) care ia în considerare cine are autoritatea de a sancționa, alocarea resurselor publice, cine are autoritatea de a lua decizii, precum și semnificația socială și ceea ce face pe cineva cetățean al țării respective. În cuvintele lor, „factorul crucial care face comunicarea „politică” nu este sursa unui mesaj, ci conținutul și scopul acesteia”. David L. Swanson și Dan Nimmo, de asemenea membri cheie ai acestei subdiscipline, definesc comunicarea politică drept „utilizarea strategică a comunicării pentru a influența cunoașterea publică, credințele și acțiunea pe probleme politice”. Aceștia subliniază natura strategică a comunicării politice, subliniind rolul persuasiunii în discursul politic. Brian McNair oferă o definiție similară atunci când scrie că comunicarea politică este „comunicare intenționată despre politică”. Pentru McNair, aceasta înseamnă că ea nu acoperă doar afirmații verbale sau scrise, ci și reprezentări vizuale precum îmbrăcămintea, machiajul, coafura sau designul logo-ului. Cu alte cuvinte, include și toate acele aspecte care dezvoltă o „identitate politică” sau „imagine”. Reflectând asupra relației dintre comunicarea politică și crearea agendei contemporane, Vian Bakir definește Comunicarea politică strategică ca incluzând „comunicarea politică manipulantă în intenție, care folosește tehnici științifice sociale și dispozitive euristice pentru a înțelege motivația umană, comportamentul uman și mediul, pentru a informa eficient ce ar trebui comunicat – cuprinzând detaliile și direcția generală a acesteia – și ce ar trebui reținut, cu scopul de a ține cont și de a influența opinia publică și de a crea alianțe strategice și un mediu favorabil pentru politicile guvernamentale – atât acasă cât și în străinătate”.

Există multe departamente academice și școli din întreaga lume care sunt specializate în comunicarea politică. Aceste programe sunt găzduite în programe de comunicare, jurnalism și științe politice, printre altele. Studiul comunicării politice este clar interdisciplinar.

Exemple contemporane de comunicare politică strategică

Politica de tortură pentru informații a administrației Bush, inițiată la scurt timp după 11 septembrie, a fost ținută secretă timp de câțiva ani, păstrând nivelul de complicitate al multor guverne ale altor state naționale. În timp ce această politică secretă a fost dezvăluită treptat începând cu 2004, inițiată de fotografiile de tortură din Abu Ghraib, administrația Bush s-a angajat în Comunicarea politică strategică să refacă cadrul public și să-și protejeze politica secretă. Comunicarea politică strategică a inclus tăcerea și activitatea discursivă persuasivă.

• Activitatea discursivă care vizează generarea de tăceri a cuprins negocieri ale sancțiunilor care au redus la tăcere pe cei vizați, cenzurarea descrierilor de către deținuții de la Guantanamo a propriilor torturi în audierile anterioare procesului, negocieri cu jurnaliștii pentru a cenzura sau ascunde informațiile care au afectat securitatea națională, eliminarea supravegherii vizuale a torturii în timp ce au fost efectuate cercetări marțiale și penale; distrugerea videoclipurilor interogatoriilor CIA; și reținerea informațiilor cheie de la comisiile de supraveghere a informațiilor. Toate acestea poziționează pe cei cu informții ca parte a unei forțe de elită care controlează sfera publică pentru a menține publicul mai larg și reprezentanții acestora ignoranți față de practicile oficiale neplăcute, dar necesare, relevând disensiunile emoționale și / sau morale publice probabile față de astfel de practici ca scrupulozități nepermise.
• Activitatea discursivă persuasivă a inclus propagarea și repetarea câtorva mesaje cheie în mod constant în timp, cu scopul de a direcționa greșit atenția publicului de la activitățile generatoare de tăcere. Mesajele cheie ale administrației Bush au fost că deținuții erau teroriști răi, periculoși; că practica extrădării extraordinare era normală și pragmatică; că tehnicile de interogare, deși dure, erau legale (în afară de actele de abuz izolate), necesare și de succes în prevenirea unor acte de terorism viitoare; și că Guantánamo era o închisoare model. Mesajele cheie ale administrației britanice au fost de la o ignoranță ministerială inițială (până în 2004) ale noilor strategii de interogare ale agențiilor de informații americane, după care liniile directoare ale agențiilor de informații au fost întărite; și de nicio implicare directă a agențiilor britanice de informații în extrădarea extraordinară. Mesajele cheie comune administrațiilor britanice și americane au fost că supravegherea Abu Ghraib și probe vizuale similare implicând soldați britanici au fost exemple de abuzuri izolate, mai degrabă decât o politică de tortură din care au fost învățate lecții cu privire la instruirea armatei și îndrumarea interogării (noile linii directoare ale armatei privind interogatoriile) produse în cadrul administrațiilor Bush și Blair). Aceste mesaje cheie au fost propagate printr-o serie de activități discursive (incluzând conferințe de presă și interviuri media, scurgeri autorizate, raportare în timp real, investigații oficiale și anchete publice) și au fost susținute periodic de către publicarea selectivă a documentelor care au fost odată secrete. Coerența mesajelor cheie de-a lungul timpului, împreună cu oferirea de dovezi specifice, dau aparența unor dezvăluirii oficiale și a relatării adevărului, poziționând publicul ca o forță, față de care administrațiile politice își asumă de bunăvoie răspunderea. Cu toate acestea, generarea strategică de mesaje cheie și selectivitatea informațiilor de susținere prezentate în toate aceste moduri discursive înseamnă că se evită răspunderea deplină, în timp ce publicul este potențial păcălit să creadă că justiția a fost servită, totuși – în timp ce sunt ținte constante de manipulare.

Domenii și arii de studiu

Domeniul comunicării politice este axat pe 4 arii principale:

• Campanii electorale – Comunicări politice implicate în campaniile pentru alegeri.
• Operațiuni guvernamentale – Acest rol este îndeplinit de obicei de un Minister al Comunicațiilor, Tehnologiei Informației sau o entitate politică similară. O astfel de entitate este responsabilă cu menținerea legislației în materie de comunicare și ar fi responsabilă pentru stabilirea politicilor și reglementărilor privind telecomunicațiile, precum și pentru eliberarea de licențe de radiodifuziune, comentarii de presă, etc.
• Conținut media – Interacțiunea dintre politică, conținut media și public.
• Procese de comunicare – Modul în care oamenii comunică despre politică.

Potrivit lui James Chesebro, există cinci abordări critice ale comunicării politice contemporane:

1. Machiavelic – adică relații de putere
2. Iconic – simbolurile sunt importante
3. Ritualistic – natura redundantă și superficială a actelor politice – manipularea simbolurilor.
4. Confirmare – aspectele politice sunt privite ca oameni pe care îi susținem
5. Dramatistic – politica este construită simbolic. (Kenneth Burke)

Rolul social media

Social media a schimbat dramatic modul de derulare a campaniilor politice moderne. Odată cu vîrsta de votare a din ce în ce mai mulți cetățeni născuți în era digitală, rețelele dociale au devenit platforme importante pe care politicienii se stabilesc și se angajează cu alegătorii. În era digitală, evidențele din întreaga lume au demonstrat importanța din ce în ce mai mare a social media în politica electorală.

Luând Australia ca exemplu: 86% dintre australieni accesează internetul, cu o populație de 17.048.864 în vârstă de vot, în jur de 14.662.023 din populația votantă are acces la Internet, iar 65% dintre aceștia folosesc social media, ceea ce înseamnă că 9.530.314 de alegători australieni folosesc social media. (Raportul Social Media Yellow ™ 2013 a constatat că în rândul utilizatorilor de internet 65% dintre australieni utilizează social media, în creștere față de 62% în 2012).

Cu aproape jumătate din populația votantă australiană activă pe rețelele de socializare încă din 2013, partidele politice se adaptează rapid la influență și se conectează cu alegătorii lor. Studiile au arătat că jurnaliștii din Australia utilizează pe scară largă media socială într-un context profesional, și că aceasta a devenit o metodă viabilă de comunicare între mass-media și audiențe mai largi.

Experiența social media se bazează foarte mult pe utilizatorul însuși datorită algoritmilor platformelor care adaptează experiența consumatorilor pentru fiecare utilizator. Acest lucru duce la faptul că fiecare persoană vede mai multe știri similare prin prisma creșterii comportamentului social digital. În plus, social media a schimbat politica, deoarece le-a oferit politicienilor un mediu direct pentru a le oferi informații componentelor lor și pentru a vorbi direct oamenilor. Această natură informală poate duce la erori informaționale, deoarece nu este supusă acelorași procese de verificare a faptelor ca jurnalismul instituțional.

Social media creează o oportunitate mai mare de convingere politică datorită numărului mare de cetățeni care se implică în mod regulat și apelează la urmăriri pe social media. Cu cât o persoană se angajează pe rețelele de socializare, cu atât mai influentă se cosnideră a fi, ceea ce duce la creșterea numărului de persoane care se consideră a fi persuasive din punct de vedere politic.