Jurații de la Curtea cu jurați sunt un exemplu excelent al mulțimii eterogene non-anonime. Se regăsește aici sugestibilitatea, dominația sentimentelor inconștiente, capacitatea de motivare scăzută, influența liderilor, etc. Prin studierea lor, avem posibilitatea să observa exemple interesante de greșeli care ar putea fi comise de neinițiații în psihologia mulțimilor.
Membrii juriului ne oferă în primul rând o dovadă a importanței reduse acordate deciziilor de nivelul mental al diferitelor elemente componente ale unei mulțimi. Atunci când o adunare deliberativă este chemată să își dea avizul într-o chestiune care nu are niciun caracter tehnic, inteligența nu joacă niciun rol; și de asemenea, o adunare formată din savanți și artiști, prin reunire nu are, ca teme generale, judecăți în mod semnificativ diferite de cele ale reuniunii unor zidari sau băcani. În diferite epoci, administrațiile care au folosit curtea cu juri au făcut alegeri atente ale persoanelor care compun juriul, recrutate din rândul claselor luminate: profesori, funcționari publici, oameni de știință, etc. Astăzi, juriul este recrutat mai ales din rândul micilor comercianți, oameni de afaceri mici, angajați. Ori, spre uimirea unor observatori, oricare a fost compoziția juriilor, statisticile demonstrează că deciziile lor au fost identice. Magistrații înșiși, atât de ostili instituției juriului, au trebuit să recunoască adevărul acestei afirmații. Iată cum se exprimă asupra acestui subiect un fost președinte al Curții cu Juri di Frața, Bérard de Glajeux, în memoriile sale.
„Astăzi alegerile juriului sunt, de fapt, în mâinile consilierilor municipali, care îl recunosc sau îl elimină, la alegerea lor, ca urmare a preocupărilor politice și electorale inerente situației lor… Majoritatea aleșilor este formată din comercianți mai puțin importanți care altădată nu ar fi fost aleși, și angajații unor structuri guvernamentale … Indiferent de opiniile regăsindu-se în toate profesiile în rolul de juri, mulți cu ardoarea neofiților, și chiar dacă oamenii de cea mai bună credință s-au găsit în situațiile cele mai umile, mintea juriului nu s-a schimbat: sentințele sale au rămas aceleași.”
Să reținem din pasaj concluziile care sunt foarte corecte, și nu explicațiile care sunt foarte slabe. Nu trebuie să fim prea surprinși de această slăbiciune, deoarece psihologia mulțimilor, și prin urmare juriul, pare să fi fost în mare parte necunoscute atât avocaților cât și judecătorilor. Dovada se găsește în această chestiune raportată de către autorul citat, cum că unul dintre cei mai iluștrii avocați ai Curții cu Juri, Lachaud, se folosea întotdeauna de dreptul său de a recuza toate persoanele inteligente din juriu. Dar experiența – doar experiența – a arătat în cele din urmă totala inutilitate a unor astfel de recuzări. Dovada este că astăzi ministerul de justiție și avocații, la Paris cel puțin, au renunțat în totalitate la aceasta; și, după cum s-a menționat de către Glajeux, verdictele nu s-au schimbat, nu sunt nici mai bune, nici mai rele.
La fel ca toate mulțimile, juriile sunt foarte puternic impresionate de sentimente și foarte puțin prin raționament Ele nu rezistă, scria un avocat, „la vederea unei femei care alăptează, sau la defilarea unor orfani.” „Este suficient ca o femeie să fie frumoasă,” spunea Glajeux, ”pentru a obține bunăvoința juriului.”
Nemiloși la crimele care ar putea să îi atigă – și care sunt cu siguranță cele mai periculoase pentru societate, – jurații sunt din contra foarte iertători față de așa-numitele crime pasionale. Ei sunt rareori severi față de pruncuciderea decătre mame, și chiar mai puțin față de fetele care, abandonate, otrăvesc seducătorul, înțelegând foarte bine instinctiv că aceste crime nu sunt periculoase pentru societate, și că într-o țară în care legea nu protejează fetele abandonate, crima uneia care se răzbună este mai degrabă utilă decât dăunătoare, intimidând dinainte viitoarele înșelătorii.
(De notat în treacăt că această diviziune foarte bine făcut instinctiv de către juriu, între infracțiuni periculoase pentru societate și crime non-periculoase, nu este deloc lipsită de justețe. Scopul legii penale trebuie să fie în mod clar protejarea societății împotriva criminalilor periculoși, și nu răzbunarea. Dar codurile noastre, și mai ales spiritul magistraților noștri, sunt toate încă impregnate de spiritul de răzbunare a legii vechi primitive, și termenul de pedeapsă este încă în uzul zilnic. Avem dovezi ale acestei tendințe a judecătorilor în refuzul multora dintre ei de a aplica legilor care permit condamnatului să nu-și ispășească pedeapsa primită. Ori, niciun magistrat nu o poate ignora, deoarece statisticile demonstrează că aplicarea unei prime pedepse creează în mod aproape inevitabil recidiva. Când judecătorilor li se cere eliberarea unui vinovat, li se pare întotdeauna că societatea nu a fost răzbunată. În loc să renunțe la răzbunare, ei preferă să creeze un recidivist periculos.)
Jurii, la fel ca toate mulțimile, sunt foarte orbiți de prestigiu, iar președintele Glajeux subliniază în mod întemeiat că, foarte democratice în compoziție, ele sunt foarte aristocratice în afecțiunile lor: „Numele, părinții, averea, faima, asitența unui avocat celebru, lucruri care îl fac distins și cele care strălucesc au o contribuție considerabilă în favoarea acuzatului.” Acționarea asupra sentimentelor juraților, și, la fel ca la toate mulțimile, folosifrea foarte puțin a rațiunii sau folosirea doar de forme rudimentare de rațiune, ar trebui să fie preocuparea fiecărui avocat bun. Un avocat englez celebru pentru succesul său la Curtea cu Juri a arătat cum să se acționeze.
„El observa cu atenție juriul în timp ce pleda. Este momentul favorabil. Cu fler și din experiență, avocatul citea pe fețele juraților efectul fiecărei propoziții, a fiecărui cuvânt, și trăgea concluzii. Aceasta în primul rând pentru a distinge membrii convinși dinainte de cauză. Avocatul termina turul, după care trecea la jurații care păreau prost dispuși, și încerca să ghicească de ce acestea sunt împotriva acuzatului. Aceasta este partea delicată a mjuncii, deoarece pot exista o infinitate de motive pentru care se vrea să se condamne un om, în afara simțuljui dreptății.”
Aceste câteva rânduri rezumă foarte bine scopul discursului în public, și, de asemenea, ne arată de ce discursul scris în avans este inutil pentru că se putea în orice moment schimba termenii folosiți în funcție de impresia produsă.
Oratorul nu are nevoie să convingă toți membrii unui juriu, ci numai liderii care determină opinia generală. La fel ca în oricare mulțime, există întotdeauna un număr mic de persoane care conduc pe alții. „Am observat,” spune avocatul citat mai sus, ”că în momentul stabilirii verdictului a fost de ajuns unul sau doi oameni puternici care să conducă restul juriului.” Aceștia sunt cei doi sau trei dintre jurați care trebuie să fie convinși prin sugestii inteligente. Trebuie în primul rând să te faci plăcut. Omul din mulțime căruia i-ai plăcut este aproape convins, și destul de dispus să găsească un motiv excelent prezentat acestuia. Am găsit, într-o lucrare interesantă a lui Lachaud, următoarea anecdotă:
”Se știe că pe toată perioada pledoariilor Lachaud nu pierdea din vedere doi sau trei jurați pe care îi cunoștea, sau simțea că sunt influenți, dar acri. În general, el reușea să reducă numărul acestor recalcitranți. Cu toate acestea, o dată, în provincie, a găsit unul cu care a încercat în va cele mai tenace argumentări timp de trei sferturi de oră: primul din a doua bancă, al șaptelea jurat. Era fără speranță! Dintr-o dată, în mijlocul unei demonstrații interesante, Lachaud se oprește, și abordarează pe președintele Curții cu Juri: ‘Domnule președinte, puteți trage cortina, acolo vizavi. Al șaptelea membru al juriului este orbit de soare.’ Al șaptelea jurat a roșit, a zâmbit, a mulțumit. A fost atras astfel de partea apărării.”
Mai multe tipuri de scriitori, unii dintre ei foafrte distinși, s-au luptat cu tărie în ultimul timp pentru instituția cu jurați, singura protecție împotriva greșelilor foarte frecvente ale unei caste de necontrolat.
(Sistemul judiciar este, de fapt, singura administrație ale cărei acte nu sunt supuse controlului. În ciuda tuturor revoluțiilor, Franța democratica nu are dreptul de habeas corpus de care Anglia este atât de mândră. Am interzis toți tiranii. Dar în fiecare oraș am stabilit un magistrat care are libertatea de a dispune după buna sa voină de libertatea cetățenilor. Un neînsemnat judecător, abia ieșit de pe treptele școlii, are puterea revoltătoare de a trimite după cum dorește la închisoare, pe baza unei simple presupunere a vinovăției din partea lui, și fără a trebui să se justifice față de nimeni, cetățenii cei mai onorabili. Îi poate le menține acolo timp de șase luni sau chiar un an, sub pretextul investigației și apoi să îi elibereze, fără a fi nevoit să se justifice sau să se scuze. Mandatul de aducere este absolut echivalentul sigiliului puterii, cu deosebirea că acesta din urmă, reproșat pe bună dreptate monarhiei vechi, era deținut de personaje foarte importante, în timp ce în prezent el este în mâinile unei întregi clase de cetățeni, care este departe de a fi considerați cei mai informați și mai independenți.)
Unii doresc un juriu recrutat doar în rândul claselor educate; dar am demonstrat deja că, chiar și în acest caz, deciziile vor fi identice cu cele făcută în prezent, Altele, bazate pe erorile făcute de către juriu, ar elimina instituția juraților și ar înlocui-o cu judecătorii. Dar, cum pot uita aceștia că aceste presupuse erori ale juriul, au fost făcut mai întâi de judecători, întrucât, atunci când acuzatul a fost adus în fața juriului, el a fost considerat deja vinovat de cei mai mulți judecători: judecătorul, procurorulul și camera de punere sub acuzare. Și nu văd că și dacă acuzatul ar fi fost definitiv judecat de judecători în loc de către juriu, el ar fi pierdut singura lui șansă de a fi găsit nevinovat. Erorile juraților au fost întotdeauna mai întâi erorile magistraților. Deci doar aceștia din urmă trebuie arătați atunci când vom vedea greșeli judiciare deosebit de monstruoase, cum ar fi condamnarea doctorului X care, urmărit de un judecător de instrucție într-adevăr prea îngust în vederi, pe baza unei acuzații a unei fete semi-idioate că i-a făcut un avort pentru 30 de franci, ar fi fost trimis la închisoare dacă nu ar fi existat explozia de indignare publică datorită căreia a fost grațiat de șeful statului. Onorabilitatea condamnatului, proclamată de toți colegii săi, a evidențiat grosolănia evidentă a erorii. Judecătorii au recunoscut ei înșiși; și totuși, din spirit de castă, au făcut tot ce au putut pentru a împiedica ca grațierea să fie semnată. În toate cazurile similare, înconjurat de detalii tehnice pe care nu le putea înțelege, juriul a ascultat în mod firesc procurorii, spunându-și că până la urmă cazul a fost audiat de magistrați versați în aceste subtilități. Care sunt atunci autorii reali ai erorii: jurii sau judecătorii? Sa avem grijă de juriu. El este, probabil, singura categorie de mulțimi pe care nicio individualitate nu o poate înlocui. Numai el poate atenua asprimea legii care, egală pentru toți, trebuie să fie oarbă în principiu, și să nu distingă îngtre cazuri particulare. Nemilos, și necunoscând decât textul legii, judecătorul, cu duritatea sa profesională, va de ide aceeași pedeapsă pengtru hoț, asasin, și fata săracă abandonată de seducătorul ei și sărăcia care a dus la pruncucidere, în timp ce juriul simte foarte instinctiv că fata sedusă este mult mai puțin vinovată decat seducătorul, care, cu toate acestea, scapă legii, și că ea merită indulgență.
Cunoscând foarte bine psihologia castei, și psihologia altor categorii de mulțimi, nu văd nicio situație în care, acuzat pe nedrept de o crimă, nu aș prefera să am de-a face cu jurați mai degrabă decât cu judecători. Aș avea mai multe șanse de a fi găsit nevinovat cu primii, și foarte puțin cu acesta din urmă. Să micșorăm puterea mulțimilor, dar să micșorăm și mai mult puterea unor caste. Primele pot fi convinse, castele nu vor renunța niciodată.
Traducere de Nicolae Sfetcu din Gustave Le Bon , Psychologie des foules, Édition Félix Alcan, 9e édition, 1905. Imagine https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Tribunalul_Bucuresti.jpg
Lasă un răspuns