Se consideră adesea că etica naturalistă duce la buna cooperare și reduce autenticitatea unui proces mecanic. „Altruismul” biologic nu este altruism autentic. Adevărata moralitate constă în tendința de a face lucrul „drept” chiar și cu un cost personal. Ființele umane nu calculează efectul final al fiecărui act asupra supraviețuirii propriilor gene sau a celor ale rudelor. Ele sunt mai mult decât replicatoare de gene, ele definesc fiecare problemă, cântăresc opțiunile și acționează într-o manieră conformă cu un set bine definit de credințe.
Dar tratarea unor astfel de calificări ca obiecții față de etica naturalistă este lipsită de forța argumentului empiric. Cea mai mare parte a comportamentului uman protejează individul, precum și familia și tribul și, în cele din urmă, genele comune. Avantajul se extinde la acte considerate în general morale și altruiste. O persoană funcționează mai eficient în cadrul social, dacă respectă codul moral general acceptat al societății sale decât dacă urmează calculele egocentrice. Corelația este suficient de apropiată pentru a susține ideea biologică conform căreia regulile epigenetice au evoluat prin selecția naturală.
Comportamentul altruist este cel mai adesea adresat rudelor care posedă multe din aceleași gene ca altruistul și le perpetuează. Dar există și acte altruiste reciproce, realizate cu așteptarea unei recompense. Reciprocitatea are loc în numele moralității,
Conceptul de moralitate – spre deosebire de deciziile morale aleatorii – conferă eficiență acțiunii corect adaptate. Sentimentul moral este o scurtătură făcută de minte pentru a face rapid cele mai bune alegeri, conform normelor societății sau religiei și, în cele din urmă, regulilor epigenetice și genelor lor de prescriere. Deoarece consistența morală alimentează coerența mentală, ea păstrează puterea chiar și atunci când este înțeleasă că are o bază pur materială.
Nu există temeri nici față de relativismul moral. Un argument împotriva viziunii materialiste a naturii umane este că, dacă premisele etice nu sunt obiective și externe, individul este liber să-și aleagă propriul cod de conduită indiferent de efectul asupra altora. Dar regulile epigenetice ale dezvoltării mentale sunt relative numai la specie. Ele nu sunt relative la individ. Se poate imagina o altă formă de viață inteligentă cu reguli non-umane de dezvoltare mentală, cu o etică radical diferită. Culturile umane, dimpotrivă, tind să se convertească în moralitatea lor atunci când o gamă largă de reguli epigenetice întâlnește o gamă largă de opțiuni comportamentale, situație improbabilă dacă ființele umane s-ar deosebi foarte mult una de alta în baza genetică a dezvoltării lor mentale.
Viziunea materialistă asupra originii moralei este mai puțin amenințătoare față de practica morală decât o viziune religioasă sau non-materialistă, pentru că credințele morale sunt studiate empiric, și deci sunt mai puțin probabil să înșele.
Dar nu excludem posibilitatea ca unele diferențe să existe între grupuri mari în regulile epigenetice. Genele pot provoca diferențe sociale largi între grupuri – mai precis, frecvența genelor care afectează comportamentul social poate să se deplaseze în funcție de regiunile geografice.
Un exemplu este variația consumului de alcool și a convențiilor de băut social. Susceptibilitatea la dependența de alcool este sub control genetic parțial. Tendința pare a fi substanțială, deși nu este exclusiv afectată de combinația de gene care determină viteza de conversie a etanolului și a acetaldehidei. Persoanele care acumulează niveluri moderate de acetaldehidă sunt mai susceptibile de a deveni dependente decât cele care susțin niveluri scăzute. Persoanele care metabolizează atât etanol cât și acetaldehidă rapid sunt mult mai probabil să consume cantități mari pentru a menține un titru moderat de acetaldehidă.
Majoritatea caucazoizilor au rate lente de conversie a etanolului și a acetaldehidei, fiind astfel capabile să mențină niveluri moderate de băut. În schimb, majoritatea chinezilor și japonezilor convertesc rapid etanolul rapid și acetaldehida încet și astfelajung la niveluri de intoxicare la consumul unei cantități relativ mici de alcool.
O astfel de variație genetică poate să reprezinte doar o fracțiune mică a diversității culturale. O mare parte a diversității poate apărea statistic datorită alegerilor diferite făcute de indivizi identici genetic. Spre deosebire de opinia dominantă în teoria socială, dar în concordanță cu constatările biologiei evolutive, diversitatea culturală poate fi, în unele cazuri, sporită de diversitatea genetică. Este greșit să excludem a priori posibilitatea ca biologia să joace un rol de cauzalitate în diferențele de atitudine morală dintre diferitele societăți. Dar chiar și această complicație nu oferă suport pentru relativismul moral extrem.
Ultima barieră împotriva eticii naturaliste poate fi o credință persistentă în distincția absolută dintre este și trebuie. Această distincție nu invalidează în nici un fel abordarea evoluționistă. Codurile morale sunt văzute, în loc să fie create de cultură sub influența tendinței regulilor epigenetice și legitimate, de iluzia obiectivității. Cu cât acest proces este mai bine înțeles, cu atât mai acerbe și mai durabile pot fi acordurile.
Astfel, explicația unui fenomen cum ar fi viziunea coloristă părtinitoare sau sentimentele altruiste nu conduce automat la prescrierea fenomenului ca pe un ghid etic. Dar această explicație, declarația este, subliniază raționamentul folosit pentru a crea coduri morale. De asemenea, mijloacele prin care sunt create codurile, care implică estimarea consecințelor și rezolvarea aranjamentelor contractuale, sunt procese cognitive și evenimente reale nu mai puțin decât elementele mai elementare pe care le examinează.
Sursa: Michael Ruse and Edward O. Wilson, ”Moral Philosophy as Applied Science”, In Philosophy, Vol. 61, No. 236 (Apr., 1986), pp. 173-192
Lasă un răspuns