Etica și meta-etica

Etica sau filosofia morală este o ramură a filozofiei care implică sistematizarea, apărarea și recomandarea conceptelor de comportament corect și greșit. Termenul etică derivă din greaca antică ἠθικός (ethikos), din ἦθος (ethos), adică „obicei, tradiție”. Ramura axiologiei filosofiei cuprinde sub-ramurile eticii și esteticii, fiecare implicată în valori.

Etica încearcă să rezolve problemele moralității umane prin definirea unor concepte precum bine și rău, corect și greșit, virtute și viciu, justiție și criminalitate. Ca domeniu de cercetare intelectuală, filosofia morală este, de asemenea, legată de domeniile psihologiei morale, eticii descriptive și teoriei valorii.

Trei domenii majore de studiu în cadrul eticii recunoscute astăzi sunt:

1. Meta-etica, abordând semnificația teoretică și referința propozițiilor morale și modul în care valorile lor de adevăr (dacă există) pot fi determinate
2. Etica normativă, abordând mijloacele practice de determinare a unui curs moral de acțiune
3. Etica aplicată, abordând ceea ce este obligat (sau este permis) pentru o persoană într-o anumită situație sau într-un anumit domeniu de acțiune.

Definirea eticii

Rushworth Kidder afirmă că „definițiile standard ale eticii au inclus de obicei expresii precum „știința caracterului uman ideal” sau „știința datoriei morale”. Richard William Paul și Linda Elder definesc etica ca fiind „un set de concepte și principii care ne ghidează pentru a determina ce comportament ajută sau dăunează creaturilor simțitoare”.  Dicționarul de filosofie Cambridge afirmă că cuvântul „etică” este „utilizat în mod interschimbabil cu ‘moralitatea’… și uneori este folosit mai restrictiv pentru a înțelege principiile morale ale unei anumite tradiții, grupuri sau persoane”. Paul și Elder afirmă că majoritatea oamenilor confundă etica cu comportamentul în conformitate cu convențiile sociale, credințele religioase și legea, și nu tratează etica ca fiind un concept autonom.

Cuvântul etică se referă la mai multe lucruri. Se poate referi la etica filosofică sau la filosofia morală – un proiect care încearcă să folosească rațiunea pentru a răspunde la diferite tipuri de întrebări etice. Așa cum scrie filosoful englez Bernard Williams, încercând să explice filosofia morală: „Ceea ce face ca o investigație să fie filosofică este o generalizare reflectivă și un stil de argumentare care pretinde a fi rațional convingător”. Williams descrie conținutul acestui domeniu de cercetare ca răspuns la întrebarea foarte largă, „cum ar trebui să trăiești”. De asemenea, etica se referă la o abilitate umană comună de a gândi probleme etice care nu sunt specifice filosofiei. Așa cum bioeticianul Larry Churchill a scris: „Etica, înțeleasă ca fiind capacitatea de a gândi critic despre valorile morale și de a ne îndrepta acțiunile în termenii unor astfel de valori, este o capacitate umană generică”. Etica poate fi, de asemenea, utilizată pentru a descrie propriile principii sau obiceiuri idiosincratice ale unei anumite persoane.

Meta-etica

Meta-etica întreabă cum înțelegem, știm și ce vrem să spunem când vorbim despre ceea ce este bine și ce este rău. O întrebare etică referitor la o anumită problemă practică – cum ar fi „Ar trebui să mănânc această bucată specifică de tort de ciocolată?” – nu poate fi o întrebare meta-etică. O întrebare meta-etică este abstractă și se referă la o gamă largă de întrebări practice specifice. De exemplu, „Este posibilă cunoașterea sigură a ceea ce este bine și rău?” ar fi o întrebare meta-etică.

Meta-etica a însoțit întotdeauna etica filozofică. De exemplu, Aristotel implică faptul că cunoașterea mai puțin precisă este posibilă în etică față de ​​alte sfere de cercetare, și consideră că cunoștințele etice depind de obișnuință și aculturație într-un mod care o face distinctă de alte tipuri de cunoștințe. Meta-etica este, de asemenea, importantă în cartea Principia Ethica a lui G.E. Moore din 1903. În ea a scris mai întâi despre ceea ce el a numit paralogismul naturalist. Moore a respins naturalismul în etică, în Open Question Argument. Acest lucru i-a determinat pe gânditori să privească din nou la întrebările secundare privind etica. Anterior, filosoful scoțian David Hume a prezentat o viziune similară asupra diferenței dintre fapte și valori.

Studiile despre modul în care știm în etică se împart în cognitivism și non-cognitivism; acest lucru este similar cu contrastul dintre descriptiviști si non-descriptiviști. Non-cognitivismul este afirmația că atunci când judecăm ceva drept corect sau greșit, acest lucru nu este nici adevărat, nici fals. Putem, de exemplu, să exprimăm doar sentimentele noastre emoționale cu privire la aceste lucruri. Cognitivismul poate fi văzut apoi ca pretenția că, atunci când vorbim despre corect și greșit, vorbim despre chestiuni de fapt.

Ontologia eticii se referă la lucruri sau proprietăți cu valoare, adică felul de lucruri sau chestiuni la care se referă propozițiile etice. Non-descriptiviștii si non-cognitiviștii cred că etica nu are nevoie de o ontologie specifică, deoarece propozițiile etice nu apelează la referințe. Aceasta este cunoscută ca o poziție antirealistă. Realiștii, pe de altă parte, trebuie sa explice ce fel de entități, proprietăți sau stări sunt relevante pentru etică, cum au valoare și de ce ghidează și motivează acțiunile noastre.