Buddha
Buddha (480 – 400 î.e.n.), fondator al budismului, a descris mintea și corpul depinzând unul de celălalt, într-un mod în care două trestii trebuiau să se sprijine una pe celaltă, și a învățat că lumea constă în minte și materie care lucrează împreună, interdependent. Învățăturile budiste descriu mintea ca manifestându-se din moment în moment, un moment gândit la un moment dat ca un flux care curge rapid. Componentele care alcătuiesc mintea sunt cunoscute sub numele de cele cinci agregate (adică forma materială, sentimentele, percepția, voința și conștiința senzorială), care apar și trec continuu. Apariția și trecerea acestor agregate în momentul prezent este descrisă ca fiind influențată de cinci legi cauzale: legi biologice, legi psihologice, legi fizice, legi volitive și legi universale. Practica budistă a sănătății mintale implică participarea la acest flux de minte în continuă schimbare.
În cele din urmă, filozofia lui Buddha este aceea că atât mintea cât și formele sunt calități care apar în mod condițional ale unui univers în continuă schimbare în care, atunci când este atinsă nirvāna, toată experiența fenomenală încetează să mai existe. În conformitate cu doctrina anattā a lui Buddha, sinele conceptual este o simplă construcție mentală a unei entități individuale și este practic o iluzie impermanentă, susținută de formă, senzație, percepție, gândire și conștiință. Buddha a susținut că agățarea mentală de oricare puncte de vedere va duce la amăgire și stres, întrucât, potrivit lui Buddha, un sine real (sinele conceptual, fiind baza punctelor de vedere și a opiniilor) nu poate fi găsit atunci când mintea are claritate.
Platon
Platon (429-347 î.e.n.) a considerat că lumea materială este o umbră a unei realități superioare care constă în concepte pe care le-a numit Forme. Potrivit lui Platon, obiectele din lumea noastră de zi cu zi „participă” la aceste forme, care conferă identitate și sens obiectelor materiale. De exemplu, un cerc desenat în nisip ar fi un cerc doar pentru că participă la conceptul de cerc ideal care există undeva în lumea Formelor. El a susținut că, întrucât trupul este din lumea materială, sufletul este din lumea Formelor și este astfel nemuritor. El a crezut că sufletul este temporar unit cu trupul și va fi separat doar la moarte, când se va întoarce în lumea Formelor. Deoarece sufletul nu există în timp și spațiu, așa cum există corpul, acesta poate accesa adevăruri universale. Pentru Platon, ideile (sau Formele) sunt adevărata realitate și sunt experimentate de suflet. Corpul este pentru Platon gol, prin faptul că nu poate accesa realitatea abstractă a lumii; nu poate experimenta decât umbre. Aceasta este determinată de epistemologia esențial raționalistă a lui Platon.
Aristotel
Pentru Aristotel (384-322 î.e.n.) mintea este o facultate a sufletului. În ceea ce privește sufletul, el a spus:
”Nu este necesar să ne întrebăm dacă sufletul și trupul sunt unul, la fel cum nu este necesar să ne întrebăm dacă ceara și forma sa sunt una, și, în general, dacă materia fiecărui lucru și cea a căreia este materia este una. Căci chiar dacă despre unu și existență se vorbește în mai multe moduri, despre ceea ce se vorbește corect despre așa ceva este actualitatea.”
– De Anima ii
La final, Aristotel a văzut relația dintre suflet și corp ca necomplicată, în același mod în care nu este complicat faptul că o formă cubică este o proprietate a unui bloc de construcție a jucăriilor. Sufletul este o proprietate expusă de trup, una dintre multele. Mai mult, Aristotel a propus ca atunci când trupul piere, la fel și sufletul, la fel cum forma unui bloc de construcție dispare odată cu distrugerea blocului.
Influențe ale religiilor monoteiste orientale
În filosofia religioasă a monoteismului estic, dualismul denotă o opoziție binară a unei idei care conține două părți esențiale. Primul concept formal al unei despărțiri „minte-corp” poate fi găsit în dualismul „divinitate – secularitate” al religiei antice persane a zoroastrianismului la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. Gnosticismul este un nume modern pentru o varietate de idei antice dualiste inspirate de iudaismul popular în primul și al doilea secol. Aceste idei par să fi fost încorporate mai târziu în „sufletul tripartit” al lui Galen care a condus atât la sentimentele creștine exprimate în teodicia augustină ulterioară, cât și la platonismul lui Avicenna în filosofia islamică.
Toma Aquino
La fel ca Aristotel, Sf. Toma Aquino (1225–1274) credea că mintea și corpul sunt una, precum sigiliul și ceară sunt una, și, prin urmare, este inutil să ne întrebăm dacă sunt una. Cu toate acestea, (referindu-se la „mintea” ca „suflet”), el a afirmat că sufletul persistă după moartea trupului, în ciuda unității lor, numind sufletul „acest lucru particular”. Având în vedere că viziunea sa era în primul rând teologică, mai degrabă decât filozofică, este imposibil să o încadrăm perfect în categoria fizicalistului sau dualistului.
Descartes
René Descartes (1596-1650) credea că mintea exercită controlul asupra creierului prin glanda pineală:
”Părerea mea este că această glandă este sediul principal al sufletului și locul în care se formează toate gândurile noastre.”
– René Descartes, Tratatul omului”[Mecanismul] corpului nostru este astfel construit încât pur și simplu prin faptul că această glandă este mișcată în orice fel de suflet sau de orice altă cauză, conduce spiritele înconjurătoare către porii creierului, care îi direcționează prin nervi către mușchi; și în acest fel glanda face ca spiritele să miște membrele.”
– René Descartes, Patimile sufletului
Relația sa expusă între minte și corp se numește dualism cartezian sau dualism de substanță. El a considerat că mintea era distinctă de materie, dar putea influența materia. Cum poate fi exercitată o astfel de interacțiune, rămâne o problemă controversată.
Kant
Pentru Kant (1724-1804), dincolo de minte și materie, există o lume a formelor a priori, care sunt considerate precondiții necesare pentru înțelegere. Unele dintre aceste forme, spațiul și timpul, sunt exemple, astăzi părând a fi pre-programate în creier.
”… oricare ar fi ce ne afectează din lumea independentă de minte nu vine localizată într-o matrice spațială sau temporală … Mintea are două forme pure de intuiție încorporate în ea pentru a-i permite … această „varietate de intuiție brută”.”
– Andrew Brook, Concepția lui Kant despre mintea și conștiința sinelui: estetica transcendentală
Kant consideră interacțiunea minte-corp ca având loc prin forțe care pot fi de diferite tipuri pentru minte și corp.
Huxley
Pentru Huxley (1825-1895), mintea conștientă era un produs secundar al creierului care nu are influență asupra creierului, așa-numitul epifenomen.
”Din punct de vedere epifenomenalist, evenimentele mentale nu joacă niciun rol cauzal. Huxley, care a susținut viziunea, a comparat evenimentele mentale cu un fluier de aburi care nu contribuie la munca unei locomotive.”
– William Robinson, Epifenomenalism
Whitehead
A. N. Whitehead a pledat pentru o formă sofisticată de panpsihism care a fost numită de David Ray Griffin panexperiențialism.
Popper
Pentru Popper (1902–1994) există trei aspecte ale problemei minte-corp: lumile materiei, minții și ale creațiilor minții, cum ar fi matematica. În opinia sa, creațiile din lumea a treia a minții ar putea fi interpretate de mintea din a doua lume și folosite pentru a afecta lumea întâi a materiei. Un exemplu ar putea fi radioul, un exemplu de interpretare a lumii a treia (teoria electromagnetică a lui Maxwell) de către mintea din lumea a doua, pentru a sugera modificări ale primei lumi externe.
”Problema minte-corp este întrebarea dacă și cum procesele noastre de gândire din Lumea 2 sunt legate de evenimentele cerebrale din Lumea 1. … Aș susține că prima și cea mai veche dintre aceste soluții încercate este singura care merită a fi luată în serios [și anume]: Lumea 2 și Lumea 1 interacționează, astfel încât atunci când cineva citește o carte sau ascultă o prelegere, apar evenimente cerebrale care acționează asupra Lumii 2 a gândurilor cititorului sau ascultătorului; și invers, când un matematician urmărește o dovadă, Lumea 2 acționează asupra creierului său și deci asupra Lumii 1. Aceasta, atunci, este teza interacțiunii minte-corp.”
– Karl Popper, Note ale unui realist asupra problemei minte-corp
Searle
Pentru Searle, problema minte-corp este o falsă dicotomie; respectiv, mintea este un aspect perfect obișnuit al creierului. Searle a propus naturalismul biologic în 1980.
”Potrivit lui Searle, atunci, nu există mai mult o problemă minte-corp decât o problemă de macro-micro economie. Ele sunt niveluri diferite de descriere a aceluiași set de fenomene. […] Dar Searle are grijă să mențină că mentalul – domeniul experienței calitative și al înțelegerii – este autonom și nu are nicio contrapartidă la nivelul micronivelului; orice redescriere a acestor caracteristici macroscopice se ridică la un fel de eviscerare, …”
– Joshua Rust, John Searle
Corelații neuronale
(Corelațiile neuronale ale conștiinței constituie cel mai mic set de evenimente și structuri neuronale suficiente pentru o percepție conștientă sau o memorie explicită dată. Acest caz implică potențiale de acțiune sincronizate în neuronii piramidali neocortici. )
Corelațiile neuronale ale conștiinței „sunt cele mai mici seturi de mecanisme și evenimente ale creierului suficiente pentru un anumit sentiment conștient specific, la fel de elementar precum culoarea roșie sau la fel de complex ca senzația senzuală, misterioasă și primordială evocată atunci când privești [o] scenă în junglă. .. „Neurologii folosesc abordări empirice pentru a descoperi corelații neuronale ale fenomenelor subiective.
Neurobiologie și neurofilosofie
O știință a conștiinței trebuie să explice relația exactă dintre stările mentale conștiente subiective și stările creierului formate prin interacțiuni electrochimice în corp, așa-numita problemă dură a conștiinței. Neurobiologia studiază conexiunea științifică, la fel ca și neuropsihologia și neuropsihiatria. Neurofilosofia este studiul interdisciplinar al neuroștiinței și filozofiei minții. În această desfășurare, neurofilosofii, cum ar fi Patricia Churchland, Paul Churchland și Daniel Dennett, s-au concentrat în primul rând pe corp și nu pe minte. În acest context, corelațiile neuronale pot fi privite drept cauzatoare ale conștiinței, unde conștiința poate fi considerată o proprietate nedefinită care depinde de acest sistem biologic complex, adaptiv și foarte interconectat. Cu toate acestea, nu se știe dacă descoperirea și caracterizarea corelațiilor neuronale poate furniza în cele din urmă o teorie a conștiinței care poate explica experiența în prima persoană a acestor „sisteme” și poate determina dacăla alte sisteme de complexitate egală lipsesc astfel de caracteristici.
Paralelismul masiv al rețelelor neuronale permite populațiilor redundante de neuroni să medieze aceleași percepții identice sau similare. Cu toate acestea, se presupune că fiecare stare subiectivă va avea corelații neuronale asociate, care pot fi manipulate pentru a inhiba sau induce artificial experiența acestei stări conștiente. Capacitatea din ce în ce mai mare a neurologilor de a manipula neuronii folosind metode din biologia moleculară în combinație cu instrumente optice a fost obținută prin dezvoltarea de modele comportamentale și organice care sunt susceptibile de analiză și manipulare genomică la scară largă. Analiza non-umană ca aceasta, în combinație cu imagistica creierului uman, au contribuit la un cadru teoretic robust și tot mai predictiv.
Excitație și conținut
(Structurile de linie intermediară în trunchiul cerebral și talamul necesare pentru a regla nivelul excitației cerebrale. Leziuni bilaterale mici în multe dintre aceste nuclee provoacă o pierdere globală a conștiinței. )
Există două dimensiuni comune, dar distincte ale termenului conștiință, una care implică excitare și stări de conștiință și cealaltă implicând conținutul conștiinței și stări conștiente. Pentru a fi conștient de ceva, creierul trebuie să se afle într-o stare de excitare relativ ridicată (uneori numită vigilență), indiferent dacă este treaz sau în somn REM. Nivelul excitației cerebrale fluctuează într-un ritm circadian, dar aceste cicluri naturale pot fi influențate de lipsa de somn, alcool și medicamente, efort fizic etc. Excitarea poate fi măsurată comportamental prin amplitudinea semnalului necesară pentru declanșarea unei reacții date (de exemplu, nivel sonor care determină un subiect să se întoarcă și să privească spre sursă). Stările de excitare ridicată implică stări conștiente care prezintă conținut perceptiv specific, planificare și amintire, sau chiar fantezie. Clinicienii folosesc sisteme de scoruri, cum ar fi scala Glasgow Coma, pentru a evalua nivelul excitației la pacienții cu stări de conștiință afectate, cum ar fi starea de comatoză, starea vegetativă persistentă și starea minim conștientă. Aici, „stare” se referă la diferite cantități de conștiință fizică externalizată: de la o absență totală în comă, stare vegetativă persistentă și anestezie generală, până la o stare fluctuantă, minim conștientă, cum ar fi mersul în somn și convulsia epileptică.
Multe nuclee cu semnături chimice distincte în talamus, creierul mijlociu și pons trebuie să funcționeze pentru ca un subiect să se afle într-o stare suficientă de excitare a creierului pentru a experimenta orice. Prin urmare, acești nuclei aparțin factorilor activi ai conștiinței. În schimb, este probabil ca conținutul specific al oricărei senzații conștiente particulare să fie mediat de anumiți neuroni din cortex și structurile lor satelite asociate, inclusiv amigdala, talama, claustrul și ganglionii bazali.
Lasă un răspuns