Home » Articole » Articole » Societate » Filozofie » Concepte filozofice » Filosofia chineză

Filosofia chineză

Simbolul Yin și Yang
Sursa https://en.wikipedia.org/wiki/File:Yin-yang-and-bagua-near-nanning.jpg

(Simbolul Yin și Yang cu simbolurile bagua pavate într-o curîțîtorie din afara orașului Nanning, provincia Guangxi, China.)

Filozofia chineză provine din perioada Primăverii și Toamnei și din perioada Statelor războinice, într-o perioadă cunoscută sub numele de „Șapte Școli de Gândire”, caracterizată de evoluții intelectuale și culturale semnificative. Deși o mare parte din filozofia chineză începe în perioada Statelor războinice, elementele filosofiei chineze au existat de mai multe mii de ani; unele pot fi găsite în Yi Jing (Cartea schimbărilor), un compendiu vechi de ghicire, care datează cel puțin din anul 672 î.e.n. În epoca Statelor războinice a apărut ceea ce Sima Tan a numit ca fiind principalele școli filosofice din China: confucianismul, legalismul și taoismul, împreună cu filozofiile care mai târziu au căzut în obscuritate, cum ar fi agriculturalismul, mohismul, naturalismul chinezesc și logicii.

Credințele timpurii

Gândirea timpurie a dinastiei Shang se bazează pe cicluri. Această noțiune provine din ceea ce oamenii din dinastia Shang puteau observa în jurul lor: ciclurile de zi și noapte, anotimpurile repetându-se iar și iar, și chiar luna apărând, dispărând și apărând din nou. Astfel, această noțiune, care a rămas relevantă în întreaga istorie a Chinei, reflectă ordinea naturii. În juxtapunere, ea marchează, de asemenea, o distincție fundamentală față de filosofia occidentală, în care perspectiva dominantă a timpului este o progresie liniară. În perioada Shang, soarta ar putea fi manipulată de mari zeități. Cultul strămoșilor a fost prezent și universal recunoscut. Au existat și sacrificii umane și animale.

Când Shang a fost răsturnat de Zhou, a fost introdus un nou concept politic, religios și filosofic numit „Mandatul Cerului”. Acest mandat se spune că este luat atunci când conducătorii devin nevrednici de poziția lor și oferă o justificare profundă pentru domnia Zhou. În această perioadă, dovezile arheologice indică o creștere a alfabetizării și o comutare parțială de la credința plasată în Shangdi (ființa supremă în religia tradițională chineză), închinarea strămoșilor devenind un lucru obișnuit și o orientare mai lumească ajungând în prim plan.

Prezentare generală

Confucianismul s-a dezvoltat în perioada Primăverii și Toamnei din învățăturile filosofului chinez Confucius (551-479 î.e.n.), care le considera el însuși o retransmitere a valorilor lui Zhou. Filosofia sa se referă la domeniile eticii și politicii, subliniind moralitatea personală și guvernamentală, corectitudinea relațiilor sociale, justiția, tradiționalismul și sinceritatea. Analectele subliniază importanța ritualului, dar și importanța „ren-ului”, care se traduce în mod liber ca „inima omenească”. Confucianismul, împreună cu legalismul, este responsabil pentru crearea primei meritocrații din lume, care susține că statutul omului trebuie determinat de educație și caracter, mai degrabă decât strămoși, avere sau prietenie. Confucianismul a fost și continuă să fie o influență majoră în cultura chineză, statul Chinei și zonele învecinate din Asia de Est.

Înainte de dinastia Han, cei mai mari rivali ai confucianismului erau chinezismul și mohismul. Confucianismul a devenit în mare măsură școala filozofică dominantă a Chinei în timpul dinastiei Han timpurie, după înlocuirea contemporanului său, mai taoist, Huo-Lao. Legitimismul ca o filozofie coerentă a dispărut în mare parte datorită relației sale cu guvernarea autoritară nepopulară a Qin Shi Huang, cu toate acestea, multe dintre ideile și instituțiile sale ar continua să influențeze filosofia chineză până la sfârșitul regulilor Imperiale în timpul Revoluției Xinhai.

Mohismul, deși inițial popular datorită accentului său pus pe dragostea frățească față de legalismul aspru Qin, a decăzut din favoruri în timpul dinastiei Han din cauza eforturilor confucianilor de a-și stabili opiniile ca ortodoxie politică. În epoca celor șase dinastii s-a dezvoltat școala filosofică Xuanxue și s-a maturizat budismul chinez, care a intrat în China din India în timpul dinastiei Han târziu. În timpul dinastiei Tang, la cinci sute de ani după sosirea budismului în China, s-a transformat într-o filosofie religioasă profund chineză dominată de școala budismului Zen. Neo-confucianismul a devenit foarte popular în timpul dinastiei Song și al dinastiei Ming, datorat în mare parte combinației eventuale a filosofiei confucianiste și zen.

În secolele 19 și 20, filozofia chineză a integrat concepte din filosofia occidentală. Revoluționarii anti-dinastiei Qing, implicați în Revoluția Xinhai, au văzut filozofia occidentală ca o alternativă la școlile filosofice tradiționale; adepții Mișcării din 4 mai au cerut eliminarea completă a vechilor instituții și practici imperiale din China. În această epocă, cercetătorii chinezi au încercat să încorporeze în filosofia chineză ideologiile filosofice occidentale, cum ar fi democrația, marxismul, socialismul, liberalismul, republicanismul, anarhismul și naționalismul. Cele mai notabile exemple sunt cele trei principii ale lui Sun Yat-Sen despre popoare și maoismul lui Mao Zedong, o variantă a marxism-leninismului. În Republica Populară Chineză modernă, ideologia oficială este „socialismul economiei de piață” al lui Deng Xiaoping.

Deși Republica Populară Chineză a fost istoric ostilă filozofiei Chinei antice, influențele trecutului sunt încă adânc înrădăcinate în cultura chineză. În epoca reformei economice post-chineze, filozofia chineză modernă a reapărut în forme precum noul confucianism. Ca și în Japonia, filozofia din China a devenit un amestec de idei. Acceptă noi concepte, încercând, de asemenea, să acorde respect credințelor vechi. Filozofia chineză are încă o influență profundă în rândul oamenilor din Asia de Est și chiar în Asia de Sud-Est.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *