Furnica

(Continuarea povestirii Melcul)

„Poporul furnicilor„, spuse doamna Melc, „este un popor activ care vine și pleacă fără încetare pe drumurile din Franța, și care cunoaște, probabil, o mulțime de oameni, și este la curent cu multe lucruri. Vom întreba furnicile dacă nu știu ele o fată demnă să se căsătorească cu melcișorul nostru.”

„Asta inteționam să îți propu și eu,„, spuse tatăl Melc.

Și coborî din balconul său cu soția sa pentru a întreba furnicile.

Furnicile răspunseră:

„Avem exact ce vă trebuie. La câțiva metri de aici, în gaura unui zid vechi, am văzut o doamnă Melc cu cea mai frumoasă cochilie, ai căror părinți au fost gătiți recent. Sărăcuța este singură pe lume.”

„Nu va mai rămâne mult timp singură„, strigară într-un glas domnul și doamna Melc. „Duceți-vă, vă rog, să-i cereți mâna pentru a se căsători cu fiul nostru.”

Furnicile porniră la drum și ajunseră în apropierea peretelui vechi, unde orfana plângea că părinții ei au fost gătiți.

Ea a fost atât de fericită de propunere, încât i-a acordat imediat mâna, chiar și fără să îl cunoască, fiului adoptat de bătrânii melci, și ea a început să meargă, salivând de bucurie de-a lungul drumukui.

Dar nu avansa prea repede. Așa că furnicile au fabricat un scaun mobil din iarbă pe care l-au cărat pe umerii lor. Și așa săraca orfană a ajuns, după mai multe zile, la varza socrilor ei și în brațele logodnicului ei.