George Orwell – 1984 (17 – Domnul Charrington)

Winston veni să examineze poza. Era o gravură din oțel a unei clădiri ovale cu ferestre dreptunghiulare și un turn mic în față. De jur-împrejurul clădirii era o balustradă, iar la capătul din spate se afla ceea ce părea a fi o statuie. Winston se uită la ea câteva clipe. Părea vag familiară, deși nu-și amintea statuia.

”Cadrul este fixat de perete”, spuse bătrânul, ”dar aș putea să-l deșurubesc pentru tine, îndrăznesc să spun.”

”Cunosc clădirea aia”, spuse în cele din urmă Winston. „Este o ruină acum. Este în mijlocul străzii, în fața Palatului de Justiție.”

”Corect. În afara Tribunalelor. A fost bombardată în — oh, cu mulți ani în urmă. A fost o biserică la un moment dat, St Clement Danes se numea.” Zâmbi scuzându-se, de parcă ar fi fost conștient că spune ceva ușor ridicol și adăugă: „Portocale și lămâi, spun clopotele Sf. Clement!””

„Ce este asta?” întrebă Winston.

„Oh… ”Portocale și lămâi, spun clopotele St Clement”. Era o rimă pe care o făceam când eram un băiețel. Cum continua nu-mi amintesc, dar știu că se termina astfel: „Uite o lumânare care să te lumineze în pat, vine un elicopter ca să-ți taie capul”. Era un fel de dans. Își întindeau brațele pentru ca tu să treci pe sub, iar când ajungeau la „Vine un elicopter ca să-ți taie capul” coborau brațele și te prindeau. Erau doar nume de biserici. Toate bisericile londoneze erau în el, adică toate cele principale.”

Winston se întreba vag cărui secol aparținea biserica. Era întotdeauna dificil să se determine vârsta unei clădiri din Londra. Orice lucru mare și impresionant, dacă era rezonabil de nou în aparență, era automat pretins ca fiind construit de la Revoluție, în timp ce orice era evident de o dată anterioră era atribuit unei perioade slabe numită Evul Mediu. Se considera că secolele capitalismului nu au produs nimic de valoare. Nu s-ar putea învăța istoria din arhitectură mai mult decât s-ar putea învăța din cărți. Statui, inscripții, pietre comemorative, numele străzilor – orice ar putea arunca lumină spre trecut fusese schimbat sistematic.

„Nu am știut niciodată că a fost o biserică”, spuse el.

”Au mai rămas multe, într-adevăr”, spuse bătrânul, ”deși au fost folosite în alte scopuri. Acum, cum continua rima? Ah! Am găsit!”

„Portocale și lămâi, spun clopotele Sf. Clement,
Îmi datorezi trei lei, spun clopotele Sf Martin…”

acolo, acum, atât de departe pot ajunge. Un creițar, care era o monedă mică de cupru, semăna cu un cent.”

„Unde era Sf Martin?” spuse Winston.

„Sf. Martin? Asta e încă în picioare. Este în Piața Victoriei, lângă galeria de imagini. O clădire cu un fel de verandă triunghiulară și stâlpi în față, și o treaptă mare.”

Winston cunoștea bine locul. Era un muzeu folosit pentru expoziții de propagandă de diferite tipuri — modele la scară de bombe cu rachete și cetăți plutitoare, tablouri de ceară care ilustrează atrocitățile inamice și altele asemenea.

„Odinioară se numea St Martin’s-de-pe câmpii”, completă bătrânul, „deși nu-mi amintesc nicio câmpie nicăieri în acele părți”.

Winston nu cumpără poza. Ar fi fost o posesie și mai incongruentă decât presa de hârtie din sticlă și imposibil de transportat acasă, dacă nu ar fi fost scoasă din cadru. Dar mai zăbovi câteva minute, vorbind cu bătrânul, al cărui nume, descoperi, nu era Weeks – așa cum te-ai fi putut aștepta din inscripția de pe vitrină – ci Charrington. Domnul Charrington, se pare, era un văduv în vârstă de şaizeci şi trei de ani şi locuise în acest magazin timp de treizeci de ani. În tot acest timp, intenționa să modifice numele de peste fereastră, dar nu ajunsese niciodată să o facă. Tot timpul cât au vorbit, rima pe jumătate amintită a continuat să curgă prin capul lui Winston. Portocale și lămâi spun clopotele Sf. Clement: Îmi datorezi trei lei, spun clopotele Sf. Martin! Era curios, dar când ți-o spuneai singur aveai iluzia că auzi practic clopote, clopotele unei Londre pierdute care încă mai exista undeva, deghizată și uitată. Dintr-o turlă fantomatică după alta părea să le audă răsunând. Totuși, din câte își amintea, nu auzise niciodată în viața lui să sune clopotele bisericii.

S-a îndepărtă de domnul Charrington și coborî scările singur, pentru a nu-l lăsa pe bătrân să-l vadă scrutând străzile înainte de a ieși pe ușă. Se hotărâse deja că după un interval potrivit – o lună, să zicem – își va asuma riscul să viziteze din nou magazinul. Poate că nu era mai periculos decât să te eschivezi de la o seară la Centru. Marea prostie fusese să se întoarcă aici, în primul rând, după ce cumpărase jurnalul și fără să știe dacă se poate avea încredere în proprietarul magazinului. În orice caz-!

Da, se gândi din nou, se va întoarce. Ar mai cumpăra și alte fleacuri frumoase. Avea să cumpere gravura Sf. Clement Danes, să o scoată din cadru și să o ducă acasă ascunsă sub bluza salopetei sale. Va scoate restul poemului din memoria domnului Charrington. Chiar și proiectul nebun de a închiria camera de la etaj i-a fulgerat din nou în minte. Pentru probabil cinci secunde exaltarea îl făcu neglijent și păși pe trotuar fără nici măcar să arunce o privire prealabilă prin fereastră. Începuse chiar să fredoneze o melodie improvizată

„Portocale și lămâi, spun clopotele Sf. Clement,
Îmi datorezi trei lei, spun…”

Dintr-o dată inima îi îngheță și simți cum i se zbate stomacul. O siluetă în salopetă albastră cobora pe trotuar, la nici zece metri distanță. Era fata de la Departamentul de Ficțiune, fata cu părul negru. Lumina scădea, dar nu era nicio dificultate în a o recunoaște. Aceasta îl privi drept în față, apoi merse repede mai departe, de parcă nu l-ar fi văzut.

Câteva secunde Winston rămase prea paralizat pentru a se mișca. Apoi se întoarse la dreapta și se îndepărtă greu, fără să observe pentru moment că mergea în direcția greșită. În orice caz, măcar se lămurise. Nu mai exista nicio îndoială că fata îl spiona. Probabil că l-a urmărit până aici, pentru că nu era credibil că, din pură întâmplare, ar fi putut să meargă în aceeași seară pe aceeași stradă obscură, la kilometri distanță de orice cartier în care locuiau membrii partidului. Ar fi fost o coincidență prea mare. Dacă ea era cu adevărat un agent al Poliției Gândirii, sau pur și simplu un spion amator, acționând oficios, nu conta. Era suficient că îl urmărea. Probabil că îl văzuse intrând și în cârciumă.

Făcea un efort pentru a merge. Presspapier-ul de sticlă din buzunar îl lovea de coapsă la fiecare pas și era pe jumătate decis să-l scoată și să-l arunce. Cel mai rău lucru era durerea de burtă.

Timp de câteva minute avut senzația că va muri dacă nu ajungea curând la toaletă. Dar nu existau toalete publice într-un cartier ca acesta. Apoi spasmul trecu, lăsând în urmă o durere surdă.

Strada era o alee întunecată. Winston se opri, rămase câteva secunde întrebându-se vag ce să facă, apoi se întoarse revenind pe același drum. La întoarcere, se gândi că fata trecuse pe lângă el doar cu trei minute în urmă și că, alergând, probabil ar putea să o ajungă din urmă. Putea sămeargă în urma ei până când se aflau într-un loc liniștit și apoi să-i crape capul cu o piatră. Bucata de sticlă din buzunar ar fi suficient de grea pentru așa ceva. Dar abandonă imediat ideea, pentru că până și gândul de a face orice efort fizic era de nesuportat. Nu putea să alerge, nu putea să lovească. În plus, era tânără și viguroasă și s-ar fi apărat. Se gândi și să se grăbească la Centrul Comunitar și să stea acolo până la închiderea locului, pentru a avea un alibi parțial pentru seară. Dar și asta era imposibil. O lașitate mortală pusese stăpânire pe el. Tot ce își dorea era să ajungă acasă repede și apoi să se așeze și să tacă.

Era după ora douăzeci când ajunse la apartament. Luminile aveau să fie stinse în mod normal la douăzeci și trei și jumătate. Intră în bucătărie și înghiți aproape o cană de ceai întreagă de Victory Gin. Apoi se duse la masa din alcov, se așeză și scoase jurnalul din sertar. Dar nu îl deschise imediat. De pe teleecran, o voce feminină striga un cântec patriotic. Stătu uitându-se la coperta marmorată a jurnalului, încercând fără succes să-și înăbușe vocea conștiinței.

Noaptea veneau după tine, întotdeauna noaptea. Lucrul cel mai bun ar fi fost să te sinucizi înainte să te prindă. Fără îndoială, unii oameni au făcut-o. Multe dintre dispariții au fost de fapt sinucideri. Dar aveai nevoie de un curaj disperat să te sinucizi într-o lume în care armele de foc sau orice otravă rapidă și sigură erau complet imposibil de procurat. Se gândea cu un fel de uimire la inutilitatea biologică a durerii și a fricii, la trădarea corpului uman care îngheață mereu în inerție exact în momentul în care este nevoie de un efort deosebit. Ar fi putut să o reducă la tăcere pe fata cu părul negru dacă ar fi acționat suficient de repede: dar tocmai din cauza extremității pericolului și-a pierdut puterea de a acționa. Se gândi că în momentele de criză nu se luptă niciodată împotriva unui inamic extern, ci întotdeauna împotriva propriului corp. Chiar și acum, în ciuda ginului, durerea surdă din burtă făcea imposibil gândul consecutiv. Și este la fel, se gândi el, în toate situațiile aparent eroice sau tragice. Pe câmpul de luptă, în camera de tortură, pe o navă care se scufundă, problemele pentru care lupți sunt întotdeauna uitate, pentru că corpul se umflă până umple universul, și chiar și atunci când nu ești paralizat de frică sau țipă de durere, Viața este o luptă clipă de clipă împotriva foametei, a frigului sau a insomniei, împotriva unui stomac acru sau a unui dinte dureros.

Deschise jurnalul. Era important să scrie ceva. Femeia de pe teleecran începuse o nouă melodie. Vocea ei părea să se lipească de creierul lui ca niște așchii de sticlă. Încercă să se gândească la O’Brien, pentru care sau cui scria jurnalul, dar începu să se gândească la lucrurile care i se vor întâmpla după ce Poliția Gândirii îl va ridica. N-ar conta dacă te ucid imediat. Să fii ucis era ceea ce te așteptai. Dar înainte de moarte (nimeni nu vorbea despre astfel de lucruri, totuși toată lumea știa despre ele) exista rutina spovedaniei prin care trebuia să treacă: zgomotul pe podea și țipetele pentru milă, trosnetul oaselor rupte, dinții zdrobiți și însângerarea cheagurilor de păr.

De ce ar trebui să înduri, din moment ce finalul era mereu același? De ce nu ar fi posibil să tai câteva zile sau săptămâni din viața ta? Nimeni nu scăpa vreodată de depistare și nimeni nu putea evita vreodată să mărturisească. Când cedai în fața crimagândirii, era sigur că până la o anumită dată vei fi mort. Atunci de ce acea groază, care nu schimba nimic, care trebuia să rămână încorporată în viitor?

Încercă cu puțin mai mult succes decât înainte să revadă imaginea lui O’Brien. „Ne vom întâlni într-un loc unde nu este întuneric”, îi spusese O’Brien. El știuse ce înseamnă sau crezuse că știe. Locul în care nu există întuneric era viitorul imaginat, pe care nu l-ar fi văzut niciodată, dar pe care, prin preștiință, l-ar putea împărtăși în mod mistic. Dar, cu vocea de pe ecranul televiziunii care îi sâcâia în urechi, nu putea să urmărească mai departe trenul gândurilor. Își duse o țigară la gură. Jumătate din tutun îi căzut imediat pe limbă, un praf amar care era greu de scuipat. Chipul lui Big Brother îi inundă mintea, înlocuindu-l pe cel al lui O’Brien. Așa cum făcuse cu câteva zile în urmă, scoase o monedă din buzunar și se uitat la ea. Fața se uita în sus la el, grea, calmă, protectoare: dar ce fel de zâmbet se ascundea sub mustața întunecată? Ca un glas de plumb, cuvintele ăi reveniră în minte:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu.

© 2022 MultiMedia Publishing