George Orwell – 1984 (19 – Cantina)

Evident, genul de întâlnire care a avut loc în această dimineață nu putea fi repetat. Dacă ea ar fi lucrat la Departamentul de Arhive, ar fi fost relativ simplu, dar el avea doar o idee vagă unde se afla în clădirea în care se afla Departamentul de Ficțiune și nu găsea niciun pretext să meargă acolo. Dacă ar fi știut unde locuiește și la ce oră a plecat de la muncă, ar fi putut să o întâlnească undeva în drum spre casă; dar să încerce să o urmărească acasă nu era sigur, pentru că ar însemna să zăbovească în afara Ministerului, ceea ce s-ar fi observat. Cât despre trimiterea unei scrisori prin poștă, nu intra în discuție. Într-o rutină care nici măcar nu era secretă, toate scrisorile erau deschise în tranzit. De fapt, puțini oameni scriau scrisori. Pentru mesajele pe care ocazional era necesar să le trimită, se foloseau cărți poștale tipărite cu liste lungi de fraze din care erau eliminate cele care nu erau aplicabile. În orice caz, nu știa numele fetei, darămite adresa ei. În cele din urmă, decise că cel mai sigur loc era cantina. Dacă ar fi putut s-o aducă singură la o masă, undeva în mijlocul camerei, nu prea aproape de teleecrane și cu un zgomot suficient de conversație peste tot – dacă aceste condiții ar dura, să zicem, treizeci de secunde, ar fi posibil. să schimbe câteva cuvinte.

Timp de o săptămână după aceasta, viața a fost ca un vis neliniștit. A doua zi, ea nu a apărut la cantină până când el a părăsit-o, când fluierul răsunase deja. Probabil că fusese schimbată pe o tură mai târzie. Trecură unul pe lângă altul fără să se privească. A doua zi a fost la cantină la ora obișnuită, dar cu alte trei fete și imediat sub teleecran. Apoi timp de trei zile îngrozitoare nu a apărut deloc. Întreaga lui minte și trup păreau afectate de o sensibilitate insuportabilă, un fel de transparență, care făcea din fiecare mișcare, fiecare sunet, fiecare contact, fiecare cuvânt pe care trebuia să-l rostească sau să-l asculte, o agonie. Nici măcar în somn nu putea scăpa cu totul de imaginea ei. Nu s-a atins de jurnal în acele zile. Dacă a existat o ușurare, a fost în munca lui, prin care putea uita uneori de sine timp de zece minute întregi. Nu avea absolut nicio idee despre ce s-a întâmplat cu ea. Nu a putut face nicio anchetă. S-ar fi putut vaporiza, s-ar fi putut sinucide, s-ar fi putut transfera în celălalt capăt al Oceaniei: cel mai rău și cel mai probabil, s-ar fi putut pur și simplu să se răzgândească și să fi decis să-l evite.

Ziua următoare a reapărut. Brațul îi era scos din bandulieră și avea o bandă de ipsos în jurul încheieturii. Ușurarea de a o vedea a fost atât de mare încât nu a putut rezista să se uite direct la ea timp de câteva secunde. În ziua următoare, aproape că a reușit să-i vorbească. Când a intrat la cantină, ea stătea la o masă departe de perete și era destul de singură. Era devreme și locul nu era foarte plin. Coada s-a mișcat până când Winston a ajuns aproape la ghișeu, apoi a stat pe loc timp de două minute pentru că cineva din față se plângea că nu și-a primit tableta de zaharină. Dar fata era încă singură când Winston și-a luat mâncarea pe tavă și a început să se îndrepte spre masa ei. S-a îndreptat degajat spre ea, cu ochii căutând un loc la o masă dincolo de ea. Ea era poate la trei metri distanță de el. Încă două secunde și ar reuși. Atunci, o voce în spatele lui strigă: „Smith!” Se prefăcu că nu aude. „Smith!”, repetă vocea, mai tare. Nu era de niciun folos. Se întoarse. Un tânăr cu blond și prost pe nume Wilsher, pe care abia îl cunoștea, îl invita zâmbind la un loc liber la masa lui. Nu era bine să refuzi. După ce fusese recunoscut, nu putea să meargă să stea la o masă cu o fată nesupravegheată. Era prea vizibil. Se aşeză cu un zâmbet prietenos. Fața blondă prostească radia. Winston avut o viziune în care o lovea cu un târnăcop chiar în frunte. Masa fetei se umplu câteva minute mai târziu.

Dar trebuie să-l fi văzut venind spre ea și poate că va înțelege ideea. A doua zi a avut grijă să ajungă devreme.

Previzibil, era la o masă cam în același loc și din nou singură. Persoana aflată imediat în fața lui la coadă era un bărbat mic de statură, care se mișca rapid, asemănător unui gândac, cu o față plată și ochi mici și suspicioși. Când Winston se întoarse de la ghișeu cu tava, văzu că omulețul se îndrepta direct spre masa fetei. Speranțele i s-au năruit din nou. La o masă mai îndepărtată era un loc liber, dar ceva în înfățișarea omulețului sugera că va fi suficient de atent la confortul său pentru a alege cea mai goală masă. Cu inima cât un purice, Winston îl urmări. Nu era de niciun folos decât dacă fata ar fi fost singură. În acest moment, avut loc o cădere extraordinară. Omulețul ajunse întins în patru labe, tava lui zbură, două jeturi de supă și cafea curgeau pe podea. Se ridică în picioare aruncând o privire malignă către Winston, pe care, evident, îl bănuia că l-ar fi împiedicat. Dar era în regulă. Cinci secunde mai târziu, cu inima bubuind, Winston era deja așezat la masa fetei.

Nu se uită la ea. Își aranjă tava și începu imediat să mănânce. Era extrem de important să vorbească imediat, înainte să vină altcineva, dar acum o frică teribilă puse stăpânire pe el. Trecuse o săptămână de când îl abordase pentru prima dată. Poate s-a răzgândit, este posibil să se fi răzgândit! Era imposibil ca această treabă să se încheie cu succes; astfel de lucruri nu se întâmplă în viața reală. Poate că ar fi ezitat să vorbească dacă în acel moment nu l-ar fi văzut pe Ampleforth, poetul cu urechi păroase, rătăcind molatic prin cameră, cu o tavă, în căutarea unui loc unde să se așeze. În felul lui vag, Ampleforth era atașat de Winston și, cu siguranță, s-ar fi așeza la masa lui dacă l-ar fi văzut. Avea poate un minut la dispoziția în care să acţioneze. Atât Winston, cât și fata îți luaseră un meniu obișnuit: o tocană subțire, de fapt o supă, de fasole. Murmurând ușor, Winston începu să vorbească. Niciunul dintre ei nu ridică privirea; băgau neîncetat în gură mâncarea apoasă și, între două linguri, schimbau cele câteva cuvinte necesare cu voci joase inexpresive.

„La ce oră pleci de la muncă?”

”Optsprezece și treizeci.”

”Unde ne putem întâlni?”

”Piața Victoriei, lângă monument.”

„Este plin de teleecrane.”

„Nu contează dacă este mulțime.”

”Vreun semnal?”

”Nu. Nu veni la mine până nu mă vezi printre mulți oameni. Și nu te uita la mine. Doar stai undeva lângă mine.”

”La ce ora?”

”Ora nouăsprezece.”

”În regulă.”

Ampleforth nu îl văzuse pe Winston și se așezase la altă masă. Nu au mai vorbit și, în măsura în care a fost posibil pentru două persoane care stăteau pe părți opuse ale aceleiași mese, nu s-au uitat unul la altul. Fata și-a terminat rapid prânzul și a plecat, în timp ce Winston a rămas să fumeze o țigară.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu.

© 2022 MultiMedia Publishing