George Orwell – 1984 (14 – Libertatea)

Ideea era că la ambele procese toți cei trei bărbați mărturiseseră că la acea dată se aflau pe pământ eurasiatic. Au zburat de la un aerodrom secret din Canada la o întâlnire undeva în Siberia și s-au întreținut cu membrii Statului Major eurasiatic, cărora le dezvăluiseră secrete militare importante. Data rămăsese în memoria lui Winston, deoarece se întâmpla să fie o zi de vară; dar întreaga poveste trebuie să fie înregistrată și în nenumărate alte locuri. Exista o singură concluzie posibilă: confesiunile erau minciuni.

Desigur, aceasta nu a fost în sine o descoperire. Nici în acel moment Winston nu și-a imaginat că oamenii care au fost distruși în epurări au comis de fapt crimele de care erau acuzați. Dar aceasta era o dovadă concretă; era un fragment din trecutul abolit, ca un os fosil care apare în stratul geologic greșit și distruge o teorie geologică. Ar fi fost suficient să arunce în aer partidul, dacă într-un fel ar fi putut fi publicat în întreaga lume și semnificația sa ar fi fost făcută cunoscută.

Mersese direct la lucru. De îndată ce a văzut ce era în fotografie și ce însemna ea, a acoperit-o cu o altă coală de hârtie. Din fericire, când o desfăcuse, fusese cu susul în jos din punctul de vedere al teleecranului.

Și-a luat padul de scris pe genunchi și și-a împins scaunul în spate, astfel încât să se îndepărteze cât mai mult posibil de teleecran. Să-ți păstrezi fața inexpresivă nu era dificil, și chiar și respirația se putea controla, cu un oarecare efort: dar nu puteai să-ți controlezi bătăile inimii, iar teleecranul era destul de delicat pentru a le capta. A lăsat să treacă ceea ce a considerat că este zece minute, chinuit în tot acest timp de teama că vreun accident – ​​un curent de aer care suflă brusc pe birou, de exemplu – să nu-l trădeze. Apoi, fără să o descopere din nou, a scăpat fotografia în gaura pentru memorie, împreună cu alte deșeuri. În încă un minut, poate, s-ar fi transformat în cenușă.

Asta a fost acum zece—unsprezece ani. Astăzi, probabil, ar fi păstrat acea fotografie. Era curios că faptul de a o fi ținut între degete i se părea că face diferența și acum, când fotografia în sine, precum și evenimentul pe care l-a înregistrat, erau doar amintire. Se întreba dacă controlul de către Partid a trecutului ar fi fost mai slab dacă o dovadă care nu mai exista a existat ODATĂ?

Dar astăzi, presupunând că ar putea fi cumva reînviată din cenușă, fotografia ar putea să nu mai fie nici măcar o dovadă. Deja, în momentul în care făcuse descoperirea, Oceania nu mai era în război cu Eurasia, și probabil că ăn favoarea agenților Estasiei își trădaseră țara cei trei morți. De atunci, au existat alte schimbări – două, trei, nu-și amintea câte. Foarte probabil, confesiunile au fost rescrise și rescrise până când faptele și datele originale nu au mai avut nici cea mai mică semnificație. Trecutul nu numai că s-a schimbat, dar s-a schimbat continuu. Ceea ce l-a afectat cel mai mult din cauza sentimentului de coșmar a fost că nu înțelesese niciodată clar de ce a fost întreprinsă uriașa impostură. Avantajele imediate ale falsificării trecutului erau evidente, dar motivul final era misterios. Își luă din nou tocul și scrise:

Înțeleg CUM: Nu înțeleg DE CE.

Se întreba, așa cum se întrebase de multe ori înainte, dacă el însuși nu era cumva nebun. Poate că un nebun era pur și simplu o minoritate de unul singur. La un moment dat fusese un semn de nebunie să crezi că pământul se învârte în jurul soarelui; astăzi, să crezi că trecutul este inalterabil. S-ar putea să fie SINGUR în a susține această credință și, dacă este singur, atunci este un nebun. Dar gândul de a fi nebun nu îl deranja prea mult: groaza era că s-ar putea să se înșele chiar și el.

Luă cartea de istorie pentru copii și se uită la portretul lui Big Brother care îi forma frontispiciul. Ochii hipnotici se fixaseră pe ai lui. Era ca și cum o forță uriașă apăsa asupra ta – ceva care pătrundea în interiorul craniului tău, lovindu-ți creierul, speriindu-ți credințele, convingându-te, aproape, să negi dovezile simțurilor tale. În cele din urmă, Partidul va anunța că doi și doi au făcut cinci și ar trebui să crezi. Era inevitabil ca ei să facă această afirmație mai devreme sau mai târziu: logica poziției lor o cerea. Nu doar validitatea experienței, ci însăși existența realității exterioare era negată tacit de filozofia lor. Erezia ereziilor era bunul simț. Și ceea ce era terifiant nu era că te vor ucide pentru că gândești altfel, ci că s-ar putea să aibă dreptate. Căci, până la urmă, de unde știm că doi plus doi fac patru? Sau că forța gravitației funcționează? Sau că trecutul este neschimbabil? Dacă atât trecutul, cât și lumea exterioară există numai în minte și dacă mintea însăși este controlabilă, cum e atunci?

Dar nu! Curajul lui păru să se întărească brusc de la sine. Fața lui O’Brien, neevocată de nicio asociere evidentă, îi pluti în minte. Știa, cu mai multă certitudine decât înainte, că O’Brien era de partea lui. Scria jurnalul pentru O’Brien — PENTRU O’Brien: era ca o scrisoare interminabilă pe care nimeni n-ar fi citit-o vreodată, dar care era adresată unei anumite persoane și își lua culoarea din acel fapt.

Partidul ți-a spus să respingi dovezile ochilor și urechilor tale. Era comanda lor finală, cea mai esențială. Inima îi tresări când se gândi la puterea enormă de care dispunea, la ușurința cu care orice membru de partid l-ar fi învins în dezbatere, la argumentele subtile pe care nu le-ar fi putut înțelege, cu atât mai puțin să răspundă. Și totuși avea dreptate! Greșeau și el avea dreptate. Evidența, naivitatea și adevărul trebuiau apărate. Truismele sunt adevărate, mergi pe asta! Lumea solidă există, legile ei nu se schimbă. Pietrele sunt dure, apa este umedă, obiectele nesprijinite cad spre centrul pământului. Având sentimentul că vorbea cu O’Brien și, de asemenea, că prezenta o axiomă importantă, scrise:

Libertatea este libertatea de a spune că doi plus doi fac patru. Dacă acest lucru este permis, toate celelalte urmează.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu.

© 2022 MultiMedia Publishing