Henri Bergson: Evoluția creatoare

Sursa: Bergson, Henri. „Creative Evolution”. First Edition New York: The Modern Library, 1911 (Rezumat)

 

Creative Evolution este una dintre lucrările fundamentale ale lui Henri Bergson, publicată inițial în franceză în 1907. Ediția din atașament este traducerea engleză realizată de Arthur Mitchell și publicată în 1911. Cartea încearcă să construiască o filosofie a vieții și a evoluției care să depășească atât explicația pur mecanicistă, cât și finalismul clasic. Pentru Bergson, realitatea nu este alcătuită în primul rând din lucruri fixe, ci din devenire, durată și creație. Evoluția nu reprezintă simpla desfășurare a unui program prestabilit, dar nici rezultatul complet explicabil al unui ansamblu de mecanisme. Ea produce în mod autentic noul.

Punctul de plecare îl constituie analiza duratei (durée). Bergson observă că experiența noastră interioară nu este alcătuită din stări independente, dispuse una după alta asemenea obiectelor în spațiu. Viața psihică este un flux continuu: trecutul se păstrează în prezent, iar fiecare nouă experiență modifică întregul care suntem. Personalitatea se constituie permanent prin acumularea propriei istorii. Din acest motiv, două momente nu pot fi niciodată realmente identice. Pentru o ființă conștientă, „a exista” înseamnă a se schimba, a se maturiza și, în cele din urmă, a se crea continuu pe sine.

Această concepție este extinsă de la conștiință la viață. Organismele nu pot fi înțelese integral după modelul corpurilor neînsuflețite. În fizică, un sistem poate fi tratat ideal ca o configurație de elemente ale căror poziții viitoare ar putea fi calculate dacă am dispune de toate datele. Viața însă are o istorie: trecutul organismului rămâne activ în prezent, iar timpul produce efecte ireversibile. Bergson insistă astfel asupra unei diferențe fundamentale dintre timpul abstract, măsurabil al științei și timpul concret, trăit, în care apare noutatea. Universul însuși „durează”, iar durata înseamnă invenție și elaborare continuă a unor forme noi.

Evoluția între mecanism și finalism

În primul capitol, Bergson confruntă cele două mari modalități tradiționale de explicare a evoluției: mecanismul și finalismul. Mecanismul presupune, în forma sa radicală, că starea viitoare a unui sistem este determinată integral de starea sa prezentă și de legile care îl guvernează. Dacă această perspectivă ar fi aplicată complet vieții, viitorul ar fi deja conținut implicit în prezent. Finalismul procedează invers: presupune că evoluția se îndreaptă către un scop sau către un model care există anticipat.

Bergson respinge ambele variante tocmai pentru că amândouă elimină creația autentică. În mecanism, viitorul este dat în trecut; în finalism, el este dat în planul ce urmează să fie realizat. În ambele cazuri, noutatea este doar aparentă. Filosofia sa se apropie într-o anumită măsură de finalism, deoarece vede o continuitate și o direcție generală în lumea vie, dar îi refuză ideea unui scop prestabilit. Armonia dintre formele vieții nu se află „înainte”, sub forma unui plan către care acestea tind, ci „în urmă”, în originea lor comună.

Pentru a desemna această sursă comună, Bergson introduce celebra noțiune de elan vital (élan vital). Viața trebuie imaginată ca un impuls originar care trece din generație în generație și se divide treptat în numeroase linii evolutive. Nu este vorba despre un proiect inteligent care ar conține anticipat toate speciile. Evoluția este asemenea unui curent care se ramifică atunci când întâlnește rezistența materiei. Diferitele direcții ale vieții rămân astfel legate de o impulsie comună, asemenea unor curenți de aer divergenți proveniți din aceeași rafală.

Plante, animale, instinct și inteligență

Al doilea capitol urmărește principalele ramificații ale evoluției. Bergson se opune concepției potrivit căreia viața vegetală, instinctul și inteligența ar constitui pur și simplu trepte succesive ale aceleiași scări. Ele reprezintă mai degrabă direcții divergente ale evoluției, rezultate prin separarea unor tendințe inițial unite. Instinctul și inteligența nu se succed și nici nu diferă numai cantitativ; ele sunt opuse și complementare. În realitate, niciuna nu se găsește în stare absolut pură: inteligența păstrează ceva instinctiv, iar instinctul este înconjurat de o anumită „franjură” de inteligență.

Inteligența este modelată în primul rând pentru acțiunea asupra materiei. Ea separă, clasifică, construiește concepte și stabilește relații. Este extraordinar de eficientă atunci când lucrează cu obiecte solide, spațiu, geometrie și mecanisme. Bergson consideră chiar că omul ar putea fi definit mai adecvat drept Homo faber decât Homo sapiens: ființa capabilă să fabrice instrumente și, mai ales, instrumente pentru fabricarea altor instrumente. Dar aceeași adaptare care conferă inteligenței forța sa explică și limitele ei. Inteligența tratează spontan ceea ce este mobil ca și cum ar fi imobil și ceea ce este continuu ca și cum ar fi alcătuit din elemente distincte.

Instinctul, dimpotrivă, rămâne mai aproape de mișcarea vieții. El posedă o cunoaștere imediată și practică, dar într-un domeniu foarte restrâns. De aceea, spune Bergson într-o formulare paradoxală, există lucruri pe care numai inteligența le-ar putea căuta, dar pe care nu le poate găsi singură, în timp ce instinctul le-ar putea găsi, însă nu le caută. Din instinct, dacă acesta ar putea deveni conștient de sine și dezinteresat de acțiunea imediată, s-ar dezvolta intuiția, facultatea filosofică prin care putem intra în contact cu devenirea însăși.

În evoluție, elanul vital este limitat de rezistența materiei și se fragmentează. Plantele se specializează în acumularea energiei, animalele în utilizarea ei prin mișcare, iar în lumea animală se dezvoltă două direcții majore: instinctul, care atinge un punct culminant în anumite insecte, și inteligența, care se dezvoltă în mod privilegiat la vertebrate și mai ales la om. Evoluția nu urmează însă o cale liniară și perfectă: Bergson subliniază rolul opririlor, regreselor, accidentelor și contingenței. Formele concrete ale vieții sunt în mare măsură „inventate” în confruntarea dintre impulsul vital și obstacolele materiei.

Omul ocupă o poziție specială nu pentru că evoluția ar fi avut drept scop prestabilit apariția sa, ci pentru că, în el, conștiința dobândește o libertate fără precedent față de automatismele organismului. Evoluția apare astfel ca și cum un mare curent de conștiință ar fi pătruns în materie, divizându-se în multiple direcții. Instinctul păstrează contactul imediat cu viața, dar rămâne limitat; inteligența se exteriorizează spre materie, însă tocmai prin această desprindere câștigă posibilitatea de a se elibera și, în cele din urmă, de a se întoarce asupra propriei origini prin intuiție.

Materie, inteligență și creație

În capitolul al treilea, Bergson leagă teoria vieții de teoria cunoașterii. Nu putem explica viața fără a explica în același timp cum s-a constituit intelectul care încearcă să o cunoască. Intelectul și materia s-au adaptat reciproc și trebuie considerate ca provenind dintr-o realitate mai vastă. De aceea, filosofia nu trebuie să trateze structurile inteligenței ca pe niște forme absolute și eterne, ci să le reconstruiască geneza în cadrul evoluției.

În această perspectivă, materia reprezintă într-un anumit sens direcția opusă creației: o tendință către extindere, diviziune, repetabilitate și determinism, în timp ce viața este efortul de a utiliza materia pentru a introduce în lume indeterminare, alegere și libertate. Elanul vital este finit și întâmpină mereu rezistență; de aici caracterul imperfect, conflictual și contingent al evoluției. Important nu este că evoluția ar produce obligatoriu anumite organisme, ci că ea creează căi prin care energia acumulată poate fi canalizată către acte tot mai libere.

„Mecanismul cinematografic” al gândirii

Ultimul capitol extinde critica spre întreaga istorie a filosofiei. Bergson introduce aici una dintre cele mai cunoscute metafore ale sale: mecanismul cinematografic al gândirii. Un film creează impresia mișcării prin succesiunea unor imagini imobile. În mod asemănător, intelectul nostru extrage din realitatea în permanentă devenire o serie de „instantanee” stabile — lucruri, stări, concepte — și apoi presupune un timp abstract care le-ar lega între ele. Procedeul este indispensabil acțiunii practice și științei, dar devine înșelător dacă este considerat o descriere a structurii ultime a realității.

Realitatea este tranziția însăși, nu suma stărilor prin care pare să treacă. Nu putem reconstrui mișcarea adunând imobilități, după cum nu putem reconstrui devenirea unui copil în adult prin simpla juxtapunere a imaginilor copilului, adolescentului și adultului. Devenirea este mai mult decât seria etapelor în care intelectul o poate împărți.

Această eroare explică, pentru Bergson, o mare parte din metafizica occidentală. Filosofia greacă, în special Platon și Aristotel, a privilegiat formele stabile și imuabile, transformând devenirea într-o realitate secundară. Gândirea modernă a păstrat adesea aceeași tendință în altă formă: dacă trecutul, prezentul și viitorul ar putea fi cuprinse într-o descriere completă, atunci „totul este dat”, iar timpul real dispare. Împotriva acestei concepții, Bergson afirmă că timpul este invenție sau nu este nimic: viitorul nu există deja, ci se constituie pe măsură ce realitatea evoluează.

Știința rămâne perfect legitimă în domeniul său: prin abstracție și măsurare, ea permite predicția și controlul fenomenelor. Dar filosofia trebuie să o completeze printr-un alt tip de cunoaștere. Acesta este rolul intuiției: în loc să privească devenirea din exterior și să o descompună în stări, intuiția încearcă să se instaleze în fluxul ei, să urmărească din interior continuitatea duratei. Intelectului trebuie deci să i se adauge intuiția, nu pentru a înlocui știința, ci pentru a accesa dimensiunea realității pe care metodele științei, prin natura lor, o lasă deoparte.

În ansamblu, Creative Evolution propune o imagine a universului radical opusă ideii unui cosmos complet determinat și deja „făcut”. Realitatea este ceva care se face. Viața nu execută un plan preexistent, ci inventează soluții în confruntarea cu materia; evoluția este ramificată, contingentă și creatoare; conștiința tinde către o libertate tot mai mare; iar timpul real este tocmai procesul prin care apare ceea ce înainte nu exista. Bergson încearcă astfel să reconcilieze evoluția biologică, experiența conștiinței și metafizica într-o filosofie a devenirii creatoare, în care trecutul se conservă, prezentul creează, iar viitorul rămâne fundamental deschis.