Hermeneutica este teoria și metodologia interpretării, în special interpretarea textelor biblice, a literaturii de înțelepciune și a textelor filosofice.
Hermeneutica modernă include atât comunicarea verbală, cât și cea non-verbală, precum și semiotica, presupozițiile și preînțelegerile. Hermeneutica a fost aplicată pe scară largă în științele umaniste, în special în drept, istorie și teologie.
Hermeneutica a fost aplicată inițial interpretării sau exegezei scripturilor și a fost ulterior extinsă la întrebări de interpretare generală. Termenii „hermeneutică” și „exegeză” sunt folosiți uneori interschimbabil. Hermeneutica este o disciplină mai largă care include comunicarea scrisă, verbală și non-verbală. Exegeza se concentrează în primul rând pe cuvântul și gramatica textelor.
Hermeneutica, ca un substantiv singular, se referă la o anumită metodă de interpretare.
Etimologie
Hermeneutica este derivată din cuvântul grecesc ερμηνεύω (hermeneuō, „traduce, interpretează”), de la ἑρμηνεύς (hermeneu, traducător, interpret), de etimologie incertă (R. S. Beekes sugerează o origine pre-greacă). Termenul tehnic ἑρμηνεία (hermeneia, „interpretare, explanație”) a fost introdus în filosofie, în principal prin titlul lucrării lui Aristotle Περὶ Ἑρμηνείας („Peri Hermeneias„), denumită în mod obișnuit prin titlul său latin De Interpretatione și tradus ca Interpretare. Este una dintre cele mai vechi lucrări filosofice existente (circa 360 î.e.n.) din tradiția occidentală de a trata relația dintre limbă și logică într-un mod cuprinzător, explicit și formal.
Folosirea timpurie a „hermeneuticii” o plasează în limitele sacrului. Trebuia primit un mesaj divin cu incertitudine implicită cu privire la adevărul său. Această ambiguitate este o iraționalitate; este un fel de nebunie care este cauzată de receptorul mesajului. Numai cine posedă o metodă rațională de interpretare (adică o hermeneutică) ar putea determina adevărul sau falsitatea mesajului.
Etimologia populară
(Hermes, mesager al zeilor.)
Etimologia populară își are originea în Hermes, divinitatea mitologică greacă, care a fost „mesagerul zeilor”. În afară de faptul că a fost un mediator între zei și între zei și oameni, el conducea sufletele în lumea subpământeană după moarte.
Hermes a fost, de asemenea, considerat a fi inventatorul limbajului și discursului, un interpret, un mincinos, un hoț și un escroc. Aceste roluri multiple au făcut din Hermes o figură ideală reprezentativă pentru hermeneutică. După cum a subliniat Socrate, cuvintele au puterea de a descoperi sau ascunde și pot transmite mesaje într-un mod ambiguu. Perspectiva greacă a limbajului, care constă în semne care ar putea duce la adevăr sau la minciună, a fost esența lui Hermes, despre care se spune că se bucură de neliniștea celor care au primit mesajele pe care le-a dat.
Hermeneutica filosofică
Hermeneutica modernă
Disciplina hermeneuticii a apărut odată cu noua educație umanistă a secolului al XV-lea ca o metodologie istorică și critică pentru analizarea textelor. Într-un triumf al hermeneuticii timpurii moderne, umanistul italian Lorenzo Valla a dovedit în 1440 că Donarea lui Constantin era un fals. Acest lucru s-a făcut prin dovezi intrinseci ale textului însuși. Astfel, hermeneutica s-a extins pornind de la rolul său medieval de a explica adevăratul sens al Bibliei.
Cu toate acestea, hermeneutica biblică nu a murit. De exemplu, reforma protestantă a adus un interes nou în interpretarea Bibliei, care a făcut un pas mai departe de tradiția interpretativă dezvoltată în Evul Mediu înapoi la textele în sine. Martin Luther și Ioan Calvin au subliniat că scriptura sui ipsius interpres (Scriptura se interpretează singură). Calvin a folosit brevitas et facilas ca un aspect al hermeneuticii teologice.
Iluminarea raționalistă i-a determinat pe hermeneutiști, în special pe exegețiștii protestanți, să vadă textele scripturale ca texte seculare clasice. Ei au interpretat Scriptura ca răspunsuri la forțele istorice sau sociale, astfel încât, de exemplu, contradicțiile aparente și pasajele dificile din Noul Testament ar putea fi clarificate prin compararea semnificațiilor lor posibile cu practicile creștine contemporane.
Secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea a apărut ca o teorie a înțelegerii (Verstehen) prin lucrarea lui Friedrich Schleiermacher (Hermeneutica romantică și hermeneutica metodologică), August Böckh (hermeneutica metodologică), Wilhelm Dilthey (hermeneutica epistemologică), Martin Heidegger (hermeneutica ontologică, fenomenologia hermeneuticii și fenomenologia hermeneuticii transcendentale), Hans-Georg Gadamer (hermeneutica ontologică), Leo Strauss (hermeneutica straussiană), Paul Ricœur (fenomenologia hermeneuticii), Walter Benjamin (hermeneutica marxistă), Ernst Bloch (hermeneutica marxistă) Jacques Derrida (hermeneutica radicală, și anume deconstrucția), Richard Kearney (hermeneutica diacritică), Fredric Jameson (hermeneutica marxistă) și John Thompson (hermeneutica critică).
În ceea ce privește relația dintre hermeneutică și problemele filosofiei analitice, a existat o încercare, în special între analiștii heidegerieni și cei care lucrează la filosofia științei lui Heidegger, de a încerca să găsească un proiect hermeneutic al lui Heidegger în dezbaterile despre realism și antirealism: atât pentru idealismul hermeneutic al lui Heidegger (teza că sensul determină referința sau, în mod echivalent, că înțelegerea noastră despre ființa entităților este ceea ce determină entitățile ca entități) și pentru realismul hermeneutic al lui Heidegger (teza că (a) există o natură în sine și știința ne poate da o explicație a felului în care funcționează natura și (b) că (a) este compatibilă cu implicațiile ontologice ale practicilor noastre zilnice).
Filosofii analitici influențați de tradiția hermeneutică includ pe Charles Taylor și Dagfinn Føllesdal.
Lasă un răspuns