Idealismul german

Idealismul german (cunoscut și sub denumirea de idealism post-kantian, filozofie post-kantiană sau pur și simplu post-kantianism) a fost o mișcare filosofică apărută în Germania la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Aceasta a început ca o reacție la Critica rațiunii pure a lui Immanuel Kant. Idealismul german a fost strâns legat atât de romantism, cât și de politica revoluționară a iluminismului.

Cei mai notabili gânditori ai mișcării au fost Johann Gottlieb Fichte, Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, Georg Wilhelm Friedrich Hegel și susținătorii romantismului Jena (Friedrich Hölderlin, Novalis și Karl Wilhelm Friedrich Schlegel). De asemenea, au avut contribuții majore Friedrich Heinrich Jacobi, Gottlob Ernst Schulze, Karl Leonhard Reinhold, Salomon Maimon și Friedrich Schleiermacher.

Înțelesul idealismului

Cuvântul „idealism” are semnificații multiple. Sensul filosofic al idealismului este că proprietățile pe care le descoperim în obiecte depind de felul în care ni se prezintă acele obiecte, ca subiecți perceptori. Aceste proprietăți aparțin doar aspectului perceput al obiectelor și nu ceva ce acestea posedă „în sine”. Noțiunea de „lucru în sine” ar trebui înțeleasă aici ca o opțiune a unui set de funcții pentru o minte care operează, astfel încât să considerăm ceva care apare fără respectarea modului specific în care apare. Termenul „idee-ism” este mai aproape de acest sens intenționat decât noțiunea comună de idealism. Întrebarea ce proprietăți ar putea avea un lucru „independent de minte” este, așadar, de necunoscut, și un subuect de dezbatere în cadrul tradiției idealiste.

Istorie

Opera lui Kant avea ca scop să pună în legătură cele două școli filozofice dominante din secolul al XVIII-lea: 1) raționalismul, care a susținut că cunoașterea poate fi atinsă doar de rațiune a priori (înainte de experiență) și 2) empirismul, care a susținut că cunoașterea poate fi ajunsă numai prin simțuri a posteriori (după experiență), așa cum este exprimat de filosoful David Hume, pe care Kant a încercat să-l respingă. Soluția lui Kant a fost să propună ca, în timp ce depindem de obiecte ale experienței pentru a cunoaște orice despre lume, putem investiga a priori forma pe care gândurile noastre o pot lua, determinând granițele experienței posibile. Kant și-a numit modul de a filozofa „filozofia critică”, prin aceea că se presupunea că este mai puțin preocupat de a stabili doctrina pozitivă decât de a critica limitele teoriilor pe care le putem expune. Concluzia pe care a prezentat-o, ca mai sus, a numit-o „idealism transcendental”. Acest lucru l-a diferențiat de idealismul clasic și idealismul subiectiv, cum ar fi George Berkeley, care a susținut că obiectele externe au o existență reală doar atunci când sunt percepute de un observator. Kant a spus că există lucruri în sine, noumena, adică lucruri care există în afara senzațiilor și ideilor din mintea noastră. Kant a susținut în Critica rațiunii pure că lumea aparițiilor (fenomenelor) este empiric reală și transcendental ideală. Mintea joacă un rol central în influențarea modului în care lumea este experimentată: percepem fenomenele prin timp, spațiu și categoriile de înțelegere. Această noțiune a fost preluată de succesorii filosofici ai lui Kant.

Arthur Schopenhauer se considera un idealist transcendental. În lucrarea sa majoră, „Lumea ca voință și reprezentare”, discută îndatorarea sa față de Kant, iar lucrarea include analiza extinsă a lui Schopenhauer a Criticii. Tinerii hegeliști, o serie de filozofi care au dezvoltat opera lui Hegel în diverse direcții, au fost, în unele cazuri, idealiști. Pe de altă parte, Karl Marx, numărat printre ei, se dovedise a fi materialist, în opoziție cu idealismul. Un alt membru al tinerilor hegelieni, Ludwig Feuerbach, a pledat pentru materialism, iar gândirea sa a fost influențată în dezvoltarea materialismului istoric, unde este adesea recunoscut ca o punte între Hegel și Marx.

Idealismul transcendental al lui Kant a constat în a aborda un punct de vedere din afara și deasupra propriei persoane (transcendental) și a înțelege că mintea cunoaște în mod direct doar fenomene sau idei. Orice există în afară de fenomene mentale sau idei care apar în minte, este un lucru în sine și nu poate fi direct și imediat cunoscut.

Kant criticase rațiunea pură. El a vrut să restricționeze raționamentul, judecarea și vorbirea doar la obiecte cu experiență posibilă. Principalii idealiști germani, care fuseseră studenți la teologie, au reacționat împotriva limitelor stricte ale lui Kant. Karl Popper: „A fost critica lui Kant pentru toate încercările de a demonstra existența lui Dumnezeu, cea care a dus la reacția romantică a lui Fichte, Schelling și Hegel.” Friedrich Nietzsche: „Kant își propune să zdrobească nu numai dovezile despre Dumnezeu, ci chiar fundamentele metafizicii creștine, apoi se întoarce și„ postulează ”pe Dumnezeu și nemurirea sufletului, pregătind calea pentru Fichte și idealism.”