Home » Articole » Articole » Societate » Filozofie » Limbajul și filozofia continentală

Limbajul și filozofia continentală

postat în: Filozofie 0

În filosofia continentală, limba nu este studiată ca o disciplină separată, așa cum este în filosofia analitică. Este mai degrabă o parte inextricabilă din multe alte domenii ale gândirii, cum ar fi fenomenologia, semiotica, hermeneutica, ontologia heideggereană, existențialismul, structuralismul, deconstrucția și teoria critică. Ideea limbajului este adesea legată de logică în sensul grecesc ca „Logos”, adică discurs sau dialectică. Limba și conceptele sunt, de asemenea, văzute ca fiind formate din istorie și politică sau chiar din filosofia istorică.

Domeniul hermeneuticii și teoria interpretării în general au jucat un rol semnificativ în filosofia continentală a limbajului și ontologiei din secolul XX începând cu Martin Heidegger. Heidegger combină fenomenologia cu hermeneutica lui Wilhelm Dilthey. Heidegger credea că limbajul era unul dintre cele mai importante concepte pentru Dasein. Heidegger a crezut că limbajul de astăzi este uzat din cauza excesului de cuvinte importante și ar fi inadecvat pentru studiul aprofundat al Ființei (Sein). De exemplu, Sein (Ființa), cuvântul însuși, este saturat cu multiple semnificații. Astfel, el a inventat noi vocabulare și stiluri lingvistice, bazate pe relațiile cuvântului etimologic antic grecesc și germanic, pentru a dezambigua cuvintele obișnuite. A evitat cuvinte precum conștiința, ego-ul, omul, natura etc., și în schimb a vorbit holistic despre ființa-în-lume, Dasein.

Cu astfel de concepte noi precum Ființa-în-lume, Heidegger își construiește teoria limbajului, centrat pe vorbire. El credea că vorbirea (vorbind, ascultând, tăcând) era cea mai esențială și pură formă a limbajului. Heidegger pretinde că scrierea este doar un supliment la vorbire, deoarece chiar și un cititor construiește sau contribuie la propria „vorbă” în timp ce citește. Cea mai importantă caracteristică a limbajului este proiectivitatea sa, ideea că limba este înaintea discursului uman. Aceasta înseamnă că atunci când cineva este „aruncat” în lume, existența sa este caracterizată de la început printr-o anumită pre-înțelegere a lumii. Cu toate acestea, numai după denumire sau „articularea inteligibilității” se poate avea acces primar la Dasein și la Ființa-în-lume.

Hans-Georg Gadamer a extins aceste idei despre Heidegger și a propus o ontologie hermeneutică completă. În Adevăr și metodă, Gadamer descrie limba ca fiind „mediul în care înțelegerea materială și acordul au loc între doi oameni”. În plus, Gadamer susține că lumea este constituită din punct de vedere lingvistic și nu poate exista în afară de limbă. De exemplu, monumentele și statuile nu pot comunica fără ajutorul limbajului. Gadamer susține de asemenea că fiecare limbă constituie o viziune asupra lumii, deoarece natura lingvistică a lumii eliberează fiecare individ dintr-un mediu obiectiv: „… faptul că avem o lume depinde de [limba] și se prezintă în ea. Lumea ca lume există pentru om ca și pentru nicio altă creatură din lume”.

Paul Ricœur, pe de altă parte, a propus o hermeneutică care, reconectând cu sensul grecesc inițial al termenului, a subliniat descoperirea înțelesurilor ascunse în termeni echivoci (sau „simboluri”) ale limbajului obișnuit. Alți filozofi care au lucrat în această tradiție includ Luigi Pareyson și Jacques Derrida.

Semiotica este studiul transmiterii, recepției și semnificației semnelor și simbolurilor în general. În acest domeniu, limba umană (atât naturală cât și artificială) este doar una dintre multele modalități pe care oamenii (și alte ființe conștiente) le pot comunica. Le permite acestora să profite și să manipuleze în mod efectiv lumea exterioară pentru a crea un sens pentru ei înșiși și pentru a transmite acest înțeles altora. Fiecare obiect, fiecare persoană, fiecare eveniment și fiecare forță comunică (sau semnifică) continuu. Sunetul unui telefon, de exemplu, este telefonul. Fumul pe care îl văd la orizont este semnul că există un incendiu. Fumul semnifică. Lucrurile lumii, în această viziune, par a fi etichetate tocmai pentru ființele inteligente care nu trebuie decât să le interpreteze în felul în care oamenii o fac. Totul are sens. Adevărata comunicare, inclusiv utilizarea limbajului uman, totuși, cere unei persoane (un expeditor) care trimite un mesaj sau un text într-un anumit cod altcuiva (un receptor). Limba este studiată numai în măsura în care este una dintre aceste forme (cea mai sofisticată formă) de comunicare. Unele figuri importante din istoria semioticii sunt Charles Sanders Peirce, Roland Barthes și Roman Jakobson. În epoca modernă, cele mai cunoscute figuri includ Umberto Eco, A.J. Greimas, Louis Hjelmslev și Tullio De Mauro. Investigațiile privind semnele în comunicațiile non-umane sunt supuse biosemioticii, un domeniu fondat la sfârșitul secolului al XX-lea de Thomas Sebeok și Thure von Uexküll.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *