Comportamentul corupt are ca bază obținerea unei forme de avantaje necinstite și este considerată o problemă etică importantă. Corupția a cunoscut diferite forme din cele mai vechi timpuri. În prezent, corupția este foarte agresivă și se manifestă în forme variate. Este un fenomen omniprezent intensificat de extinderea comerțului la nivel mondial, de existența sindicatelor de criminalitate globală, de extinderea ajutorului internațional către țările subdezvoltate, de internet și de guvernele cu sisteme slabe de urmărire penală. Rolul statului (sau mai degrabă al agenților statului), deși nu este singura arenă pentru săvârșirea corupției, este cu siguranță un factor major în țările unde guvernele slabe sunt regula și nu excepția. Corupția, în aceste țări, afectează toate nivelurile guvernului și o mare parte a sectorului privat, costând anual miliarde de dolari anual și corodând structura morală a societății.
Forme de corupție
Banca Mondială afirmă că „corupția este abuzul puterii publice în beneficiul (sau profitul) privat”.
Andvig și Fjeldstad tipizează diferitele forme de corupție ca relații particulare stat-societate, incluse în corupția politică și corupția birocratică. De asemenea, se fac două distincții suplimentare, și anume corupția individual-colectiv și „extracție ascendentă/redistribuție descendentă”. Clasificarea lui Andvig și Fjeldstad nu reușește să abordeze corupția în toate manifestările sale. Diverse taxonomii ale corupției sunt furnizate în literatură, de exemplu de Van der Walt și de Spence, Miller și Roberts. Există dezacorduri cu privire la o astfel de categorisire, mai ales că dezvoltarea tehnologiei adaugă forme noi de corupție aproape zilnic.
Suprapus peste conceptul evaziv de corupție este fenomenul frecvent de „îndulcire” a acesteia prin anumite obiceiuri socio-culturale locale. Andvig și Fjeldstad citează practica guanxi de acordare a cadourilor în China și blat (folosirea rețelelor personale și a contactelor informale pentru a obține bunuri și servicii în cantități mici și pentru a găsi o cale de ocolire a procedurilor oficiale) în Rusia. În Africa, etnocentrismul, nepotismul și/sau afilierea politică sunt frecvent forța motrice a actelor de corupție (Van der Walt). Dar diferite forme de favoritism se găsesc în întreaga lume. Maestripieri descrie o formă particulară de nepotism care este răspândită în cercurile academice din Italia. Academicienii influenți (cunoscuți sub numele de baroni) reglementează admiterea la programele postuniversitare și posturile universitare pentru a se asigura că membrii familiei și copiii prietenilor sau politicienilor sunt premiați, adesea în detrimentul unor candidați mai calificați. Maestripieri vede nepotismul dintr-o perspectivă evoluționistă asupra lumii și declară că are origini naturale prin care se încearcă menținerea propriului ADN. Nepotismul este un exemplu clasic de interes colectiv (Spence et al.,).
Deoarece există numeroase exemple de acte greșite care nu sunt considerate corupție, deși se abat de la normele morale sau etice, este esențială distincția clară între actul corupt și alte acte imorale. Prin urmare, este necesar să explorăm acele caracteristici ale corupției care pot fi considerate ca o simplă apreciere a acesteia, pentru a ajunge la esența corupției.
Esența corupției
Este necesar să se considere că corupția implică întotdeauna o sarcină desemnată care nu se desfășoară sau se desfășoară într-un mod pervertit, pentru a obține ceva de valoare în mod incorect. Prin urmare, un studiu al corupției va necesita o analiză a aspectelor deontologice ale acțiunilor corupte.
Miller și Blacker subliniază faptul că, pentru a nu diminua importanța corupției aducând-o sub noțiunea generală de acțiuni imorale, trebuie subliniat faptul că aceatsa este un fenomen cauzal care are ramificații care se extind mult mai departe decât actul corupt, cu efecte și asupra altor persoane și/sau instituții. Ei prezintă următoarele ipoteze privind corupția:
- O acțiune este coruptă dacă degradează moral o persoană sau o instituție (de exemplu, pervertește, distruge sau subminează onestitatea sau integritatea), indiferent dacă au fost sau nu încălcate legi sau reguli.
- Cei corupți și cei care sunt corupți diferă în ceea ce privește intențiile și credințele lor în ceea ce privește efectul corupt al acțiunilor lor.
Autorii subliniază faptul că cei care sunt corupți nu sunt întotdeauna fără prihană, deoarece coluziunea este frecvent evidentă, caz în care părțile implicate îndeplinesc fiecare pe rând rolul corupătorului și al coruptului. Corupătorul se corupe și pe el însuși, deși probabil neintenționat. Caracterul corupt al corupătorului este dezvăluit atunci când el oferă o mită, chiar dacă este ulterior respins de potențialul corupt.
Un factor care complică lucrurile în ceea ce privește studiul actelor de corupție este faptul că diferitele comunități au concepții diferite despre bine și rău – ceea ce poate fi considerat drept corupt de unii, alții ar putea considera ca fiind o practică onestă normală. Atunci când statul, o companie sau o instituție este implicată în acte de corupție, se constată adesea că angajații perfect cinstiți sunt atrași de angajator într-o legătură cu practicile corupte, dar că aceștia nu se simt responsabili personal. O caracteristică importantă a corupției, și anume înclinația de a genera tipul de „atmosferă” în care poate să prospere, trebuie să fie considerată una dintre trăsăturile sale cele mai tulburătoare (Vorster).
Un act de corupție stabilește un tip special de legătură între corupător și cel corupt și este inițiat de corupător. De asemenea, este important să recunoaștem că un act de corupție distruge oarecum distincția dintre corupător și corupt, deoarece ambii sunt atrași într-o rețea de comportament neetic sau imoral. Corupătorul, într-un fel, se confruntă cu controlul moralității celor corupți, separându-l de obligațiile etice și morale acceptabile, obligându-l să renunțe la acele obligații de care este izolat. Corupătorul folosește coruptul ca mijloc de a atinge un obiectiv. Coruptul este obligat să îmbrățișeze o deontologie bazată pe neîncredere, înșelăciune, teamă, avaritate și ură, renunțând astfel la o deontologie bazată pe iubire, respect, fiabilitate, onestitate și respectabilitate. Secretul este un aspect atât de important al corupției, încât multe guverne, în adevăratul stil machiavelic, adoptă legislația pentru a se asigura că acțiunile corupte sunt ținute sub preș.
Se concluzionează că natura pernicioasă a corupției poate fi rezumată prin efectele ei degradante asupra oamenilor și tendința sa de a crea un mediu care este în permanență făcut mai „favorabil corupției”, dacă corupția este îngăduită să se înrăutățească.
Relația stabilită printr-un act de corupție pune accentul pe îndatoririle și acțiunile agenților respectivi, dar și pe acțiunile corective luate în considerare de autoritățile competente. Ce ar fi trebuit să facă, ce au făcut de fapt și care sunt consecințele acțiunilor lor? Aceste întrebări sunt chestiuni legate de etica normativă, iar problemele vor fi privite acum atât din perspectiva unui utilitar, cât și dintr-o perspectivă deontologică. Utilitarismul acceptă că un act este drept (bun) numai dacă are ca rezultat cantitatea maximă de bine, numită „fericire” (Mill ).
Abordări ale corupției și combaterea corupției
Concentrarea asupra actelor de corupție poate fi pusă în principal înaintea actului de către deontologi și „după act” de către utilitariști. Utilitariștii susțin că oamenii trebuie să acționeze moral în moduri care vor produce cele mai bune consecințe. Deontologii se bazează pe respectarea anumitor reguli pentru a milita împotriva actelor de corupție. Deontologia, ca teorie normativă bazată pe reguli etice, accentuează dimensiunea morală a activităților umane, în special cele care privesc obligațiile și responsabilitățile umane. Deontologii consideră pedeapsa pentru fapte penale ca mijloc de descurajare, în timp ce utilitarismul privește pedeapsa din unghiul retributiv. Ambele abordări necesită o atenție specială într-un studiu al corupției.
Abordarea utilitaristă
Deoarece abordarea utilitaristă pune accentul în principal pe consecințele actelor, se poate deduce că o persoană implicată într-un act de corupție va avea tendința să acorde o atenție redusă oricăror legi și reguli care interzic corupția.
Referindu-se la aspectul punitiv al actului corupt, trebuie subliniat faptul că este esențial reactiv în natură. Ca o consecință a stilului utilitar al raționamentului, acțiunea rezultată a autorităților trebuie să se axeze pe inducerea măsurii maxime a fericirii totale. Aceasta ar trebui să includă atât autorul, cât și societatea în general. Orice deliberare în ceea ce privește combaterea corupției va pune trei întrebări generale (LaFollette):
- Care sunt consecințele care trebuie luate în calcul?
- Câtă greutate sau considerație ar trebui acordată celor care nu contează?
- Cum ar trebui să se folosească aceste considerații în deliberare?
Unele consecințe ale corupției au efecte morale minime și, prin urmare, nu vor fi vizibile în niciun fel de deliberări, în timp ce altele pot avea implicații foarte răspândite și serioase. Condițiile personale în timpul executării actului corupt, precum și consecințele sale contingente, vor trebui luate în considerare în abordarea utilitaristă. LaFollette scrie: „Factorii care determină dacă o consecință contează determină, de asemenea, natura ei: avansează sau împiedică interesul semnificativ al cuiva?” În consecință, determinarea greutății unui act de corupție necesită un studiu atent și, în cel mai rău caz, ar putea fi extrem de subiectiv.
Utilitarismul-act și utilitarismul-regulă sunt două variante ale viziunii utilitariste asupra acțiunilor morale ale persoanelor (LaFollette). În utilitarismul-act nu trebuie să se includă motive prealabile atunci când se ia în considerare pedeapsa pentru acte de corupție. Acesta suferă de slăbiciunea că nu pot fi luate în considerare norme, legi, etc. Deficiența acestei poziții este parțial atenuată de utilitarismul-regulă, care va lua în considerare reguli sau norme, precum și consecințe, în deliberările morale. Există teama că instanțele judecătorești ar putea, de exemplu, să devalorizeze subiectiv regulile prin atribuirea unei ponderi mai mici (de exemplu, atunci când sunt implicate obiceiuri locale „favorabile corupției”) și, de asemenea, prin reducerea sferei consecințelor unui act corupt.
Stabilirea echilibrului între reguli și consecințe în utilitarianismul-regulă nu este întotdeauna ușor. Hodgson admite în parte că nici o formă de utilitarism nu poate explica în mod adecvat importanța anumitor reguli morale. El susține că o formă de utilitarism-regulă, și anume „utilitarismul-regulă-individual”, asigură o examinare adecvată a judecătorilor. El crede că utilitarismul-regulă-individual este mult mai în acord cu convingerile majorității oamenilor cu privire la importanța regulilor morale și datoria de a le asculta (Hodgson). Această regulă este explicată de el după cum urmează: „Un act este corect dacă și numai dacă este în conformitate cu acceptarea agentului care ca regulă personală ar avea cele mai bune consecințe …” Dezavantajul acestei noțiuni este elementul mare al arbitrarității introdus ca rezultat al absenței oricărei norme care depășește conștiința umană. Considerațiile de mai sus aruncă o umbră asupra oportunității oricărei abordări de utilitate în combaterea corupției.
Abordări deontologice
O distincție de bază între abordarea utilitaristă și abordarea deontologică a soluționării chestiunilor referitoare la corupție este că judecătorul va căuta în diferite direcții, în funcție de stilul de raționament. Perspectiva în stilul utilitar este spre viitor și în cel deontologic către trecut (Rawls). Ideea centrală a argumentului deontologic este existența anumitor reguli, fie că este vorba de porunci, legi, coduri de practică sau „ordine permanente”, care acționează ca și repere morale. Această abordare se bazează pe imperativul categoric rațional al lui Kant ca regulă absolută a comportamentului moral. Astfel, deontologii se bazează pe morale stricte bazate pe reguli atunci când se ocupă de alții. Blanchard subliniază că:
Deontologii au arătat o fidelitate față de judecata morală reală, care este probabil mai aproape decât cea a oricărei alte școli contemporane. Ei au argumentat cu mare forță că judecățile morale sunt într-adevăr judecăți, nu expresii ale sentimentelor, rezultând că bunul simț este fără îndoială de partea lor.
O abordare deontologică a corupției va necesita, prin urmare, o atenție deosebită a normelor morale și a relației lor cu conștiința în mintea umană.
Deontologia și conștiința
Doctrina conștiinței a avut o lungă istorie de dezvoltare (Prins). Stoicii au îmbogățit principalele idei ale lui Heraclitus din Efes (540-475 î.Hr.) cu Doctrina ideilor lui Platon și s-au referit la Logos [lege] drept „zeu”, care insuflă idei în oameni prin logoi spermatikoi (semințe raționale), care a fost văzută ca originea conștiinței. Padresul a acceptat în mare măsură această doctrină, bazată pe Ioan 1. În Evul Mediu, Alexandru de Hales (1185-1245) a scris primul despre conștiință. El a distins două părți ale sufletului: pars animae sensibilis [simțurile] și pars animae rationalis [competențele raționale sau spirituale]. Sub pars animae rationalis, Hales a plasat conștiința (synteresis) (Prins). Synteresis oferă cunoaștere și propulsează omul și nu poate fi stinsă. De asemenea, voința aparține lui synteresis și este diferențiată în voință naturală (voluntas naturalis) și voință bazată pe rațiune (voluntas deliberativa) (Prins). Se pare că el face distincția între o parte de neschimbat (synteresis) și o parte care se poate schimba (conscientia). Dezvoltarea ulterioară a avut loc în perioada scolastică, iar Aquinas exercită cea mai mare influență atât în etica protestantă cât și în cea romano-catolică. Prins ajunge la concluzia că synteresis și conscientia ar deveni poli în care în viitor va evolua doctrina conștiinței.
Conceptele de sinteză și de conștiință au fost preluate de reformatorii care le-au dat înțelesuri diferite. Dar Prins remarcă faptul că conceptele tradiționale și cele ulterioare reformaționale nu pot fi despărțite în întregime. Cu toate acestea, Calvin introduce elemente noi. Într-o expunere puternică, Calvin rezumă cele mai importante elemente ale conceptului reformator al conștiinței:
Că există în mintea umană și, într-adevăr, prin instinctul natural, un anumit simț al divinității, este indisputabil, deoarece Dumnezeu însuși, pentru a împiedica orice om să pretindă ignoranța, a insuflat oamenilor o idee despre Dumnezeirea sa, din care reînnoiește în mod constant și se extinde ocazional, că totul la un om, fiind conștient de existența unui Dumnezeu și că el este Creatorul lui, poate fi condamnat de propria lor conștiință atunci când nu se închină lui și nu îi consacră viața serviciului său.
Astfel, Calvin vede următoarele atribute ale conștiinței:
- Este asociată cu grația comună (universis).
- Grația comună se acordă în mod continuu cu ziua actuală (assidue renovans și novas subinde guttas instillat).
- Revelația obișnuită nu are loc într-un mod senzațional (subinde instillat).
- Conținutul principal al revelației comune este că omul este conștient de faptul că există un Dumnezeu (quandam sui numinis intelligentiam).
- Toți oamenii sunt condamnați de conștiința lor (suo ipsorum testimonio damnentur). Prin urmare, conștiința acționează ca o conștiință acuzatoare.
Prins discerne asocierea lui Calvin a grației comune și legii naturale cu „conștiința”, dar crede că, în ultimă instanță, el se referă, în fapt, la sinteză, atribuind o semnificație diferită de aceea folosită în Evul Mediu. Fără a utiliza în mod explicit cuvântul de sinteză, Prins găsește o descriere implicită a conceptului în Institute: „Prin urmare, această distincție între acțiunile de onoare și cele de bază, Dumnezeu nu le-a inscripționat numai asupra minții fiecăruia, dar se confirmă adesea și în administrarea providenței sale”. Prins susține că synteresis este locul normelor. El constată că doctrina synteresis ne învață să facem distincția între o normă fundamentală fermă și invariabilă (synteresis) și un element variabil și eronat (conscience).
În prezent, ambii termeni synteresis și conscience nu mai sunt în uz, rămânând doar „conștiința” (greacă: suneidesis), care include atât reguli universale, cât și cazuri particulare (Reese). Se pare însă că ideile de bază referitoare la aceste concepte sunt încă latente în filosofia etică modernă.
Pare rezonabil să se concluzioneze că o parte a moralității unei persoane are o bază naturală și este formată doar de influențele culturale (Pope). Prin urmare, nu este surprinzător faptul că popoarele cu medii culturale diferite au concepții diferite despre bine sau rău, mai ales dacă nu pot fi supuse codurilor morale specifice gravate în sinteză. Aceste concepții se reunesc într-o perspectivă comună asupra lumii sau consensus gentium, și anume acordul universal sau foarte larg între popoare cu privire la anumite obiceiuri și credințe (Mautner).
Conștiința depinde parțial de informații exacte și, parțial, de condiționarea mediului și a obiceiurilor (Pierce). După cum spunea Blanchard:
Ea… este depozitarea exemplului părinților, a instruirii cadrelor didactice și a presiunilor societății, ele însele, la rândul lor, produsul secolelor de experimentare. Conștiința este astfel vocea idealului nostru acceptat până acum, înregistrând da sau nu la o linie de conduită propusă. În general, nu susține; pur și simplu aplică sigiliul său pro sau contra.
Filosofii creștini văd conștiința (într-un sens mai larg) ca o înțelegere înnăscută a adevărului lui Dumnezeu, și aceasta influențează distincția și evaluarea actelor personale. Perry deosebește patru aspecte importante ale conștiinței: „(1) relația sa cu omul din interior; (2) relația sa cu înțelegerea; (3) misiunea sa de a mărturisi; și (4) influența sa asupra judecății personale „. El continuă:
Asocierea conștiinței cu omul interior și afilierea acestuia la înțelegere se referă la natura conștiinței, în timp ce sarcina conștiinței de a mărturisi și responsabilitatea sa în judecata personală se referă la rolul său.
Pentru creștini, conștiința este acea facultate a omului care își monitorizează ascultarea față de voia lui Dumnezeu. O cunoaștere clară a conștiinței poate fi prezentă, chiar și în cazul persoanelor care mărturisesc că nu cred în Dumnezeu. Conștiința pare să indice o lege trans-cosmică care anticipează pe Dumnezeu și poate provoca rușine chiar și atunci când acțiunile noastre au aprobarea opiniei publice. Dacă acționăm neetic, conștiința noastră poate provoca sentimente de singurătate și abandonare, lăsându-ne neajutorați înaintea lui Dumnezeu (Stoker).
Wallace ia în considerare următoarele scenarii legate de structura deontologică a moralității și cerințele pe care moralitatea le face asupra actelor umane în general:
- Motivele care sunt normative pentru toți agenții, fără referire la preferințele sau interesele personale.
- Motivele care sunt importante într-o asemenea măsură încât ele depășesc considerațiile normative.
Wallace încearcă să descopere diferențele dintre normativitatea „aspirațională” și normativitatea „deontologică” în raport cu scenariile menționate mai sus și consideră necesar să se refere la contextul social în care are loc deliberarea individului. Noțiunea de context social îl determină pe Wallace să creadă că structurile normative reciproce (sau bipolare) formează cheia înțelegerii ideii de structură deontologică. El urmărește normativitatea discreționară (aspirativă) față de contextul social local și normativitatea deontologică față de structurile reciproce dintre indivizi. Aplicarea rațiunii într-o astfel de structură îi conferă caracterul unei obligații în contradicție cu formele de „libertate” de normativitate aspirativă. Normativitatea discreționară (aspirațională) este dictată de contextul social local („aici și acum”) și este o construcție umană fără nicio putere normativă convingătoare. Normativitatea deontologică pare a fi mai rezistentă la influența socială și se bazează pe structuri reciproce între indivizi .
Influența contextului social local („aici și acum”) este un aspect important în studiul corupției. Dacă corupția este permisă să continue fără a fi contestată, contextul social însuși este corupt, ducând la devalorizarea „normativității discreționare”, generând astfel o măsură mai mare de toleranță față de corupție. Orice relație de tranzacționare coruptă stabilită devine un nod în rețeaua de corupție. Se pare, totuși, că Wallace schimbă cumva responsabilitatea pentru infracțiunile (inclusiv actele de corupție) oamenilor implicați în circumstanțele externe existente în timpul acestor acte. Această poziție orizontală este, de asemenea, perceptibilă în noțiunea sa de origine a normativității deontologice formată dintr-o legătură a relațiilor individuale umane.
Stoker distinge între „deontologia generală” și „deontologia contingentă”. Prima se referă, conform lui Stoker, la normele și legile generale, exemplificată prin „printre altele, de normele generale (sau legile) ale gândului, limbii și artei, ale drepturilor, eticii și religiei” . Ele sunt obligatorii pentru toți oamenii pentru toate timpurile și în toate circumstanțele. Deontologia generală (normele și legile) își are originea în voința creativă a lui Dumnezeu. Normele generale deontologice sunt atemporale și aparțin ordinii de creație. Deontologiile „contingente” determină ce trebuie să facă omul „aici și acum”. Stoker subliniază că, în toate sarcinile sale, omul are o alegere deontologică dacă se va supune la detonați sau nu le va respecta. El continuă: „Libertatea omului se realizează datorită alegerii sale între posibilitățile (sau sarcinile) sale și prin supunerea (obediența) sa la determinanții deontologici corespunzători”. El afirmă, de asemenea, că „toate deontologiile generale și toate deontologiile contingente împreună sunt, în plus, înlănțuite și legate” (Stoker ibid: 183). În plus, deontologiile contingente nu sunt nici deductibile din, nici reducibile la deontologii generale și sunt supuse unor deontologii generale. Deontologiile contingente își au originea în voința conducătoare a lui Dumnezeu. Autorul subliniază că omul poate face alegeri supuse atât deontologiilor generale, cât și deontologiilor contingente. Omul poate alege să asculte sau să nu se supună atât normelor deontologice „generale”, cât și celor „contingente”. Libertatea lui stă în ascultarea de norme deontologice și, dimpotrivă, neascultarea (ca de exemplu, manifestată în acte de corupție) duce la pierderea libertății și înrobirea într-o legătură secretă a necinstei. „Puterea normativă” a deonticii contingente este supusă unor concepții personale de drept sau rău. Stoker (ibid: 182) afirmă că „datorită libertății de alegere a omului pentru acțiunile sale … omul este și trebuie să fie responsabil pentru acțiunile sale”.
În concluzie
Rezultă că conștiința-synteresis este recipientul pentru normeleatemporale inscripționate în inimile tuturor oamenilor și pe care Dumnezeu le-a acordat tuturor în termenii harului său comun. Pavel scrie (Romani):
Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt lor însusi lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără. (2:14-15)
Aceste norme sunt uneori inhibate de păcătoși, dar nu pot fi niciodată stinse.
În contradicție cu conștiința-synteresis, conștiința-conscientia poate fi influențată de diferiți factori. În Biblie, conștiința-conscientia este descrisă în mod diferit ca fiind slabă (1 Corinteni 8:10; 1T 4: 1-5, Evr 5:14), pângărită (1Th 1:15; 1Th 4: 1-2, Evrei 3: 8-13), diavolul (Evrei 10:22, 9: 7-13; Mt 26:35; 69-75), o sursă de bine (Ac 23: 1; Pt 3:21), etc. Pavel scrie în Tit 1:
Toate sunt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul. Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioși fiind, nesupuși, și la orice lucru bun, netrebnici. (1: 15-16)
Strategii în lupta împotriva corupției
„În arsenalul tehnicilor susținute pentru combaterea corupției, cauzele etice sunt adesea ignorate sau sunt menționate doar în trecere – ca și cum ar fi periferice fenomenului” (Van der Walt). Problema moralității și corupției este o problemă personală și comună, așa cum afirma Spence:
Combaterea cu succes a criminalității și a corupției presupune o comunitate morală: o comunitate de oameni care în cea mai mare parte încearcă să facă ceea ce este corect din punct de vedere moral și să evite să facă ceea ce este moral greșit, deoarece aceștia doresc sau cred că ar trebui să facă ceea ce este bine și să evite să facă ceea ce este greșit.
Cum se creează o astfel de societate dacă a fost în mare măsură infiltrată de o cultură coruptă? În orice program de reînnoire morală, „educația” și activarea conștiinței fiecărui individ vor avea în mod evident un rol esențial.
O temă recurentă în dezvoltarea conceptelor strâns legate de „conștiință” și „moralitate” este natura lor duală. Pe de o parte, manifestarea lor este mai permanentă, numită în mod diferit „deontologie generală”, „conștiință creștină” sau „motivații deontologice”, iar pe de altă parte o manifestare variabilă, reprezentată ca „deontologie contingentă”, sau „motivații aspiraționale”.
Nu există libera circulație a ideilor de la „motivații aspiraționale” la „deontologii” doar prin impunerea de sancțiuni arbitrare sau sancțiuni în caz de nerespectare (Wallace). Înseamnă că succesiunea de comportament etic este, în esență, un proces „de sus în jos”. Ideile decurg din principiile etice care rezidă în synteresis cu privire la consentia, și nu invers. Aplicată la problema corupției, înseamnă că, dacă o absență a unei concepții supra-culturale bazate pe concepte etice universale este absentă, adoptarea unei legislații pentru a încerca să prevină corupția sau impunerea unor amenzi grele pentru a pedepsi pe infractori va avea o valoare limitată.
Eforturile utilitariștilor de a elabora sisteme anti-corupție de necesitate se lovesc întotdeauna de principala lor problemă, și anume că utilitarismul sub orice formă este, prin natura sa, axat pe reacție. Se ocupă în principal de problema „după act” și s-a demonstrat că abordările utilitariste nu par foarte eficiente ca factor de descurajare pentru autorii corupției. Habtemichael scrie: „Cele mai tradiționale strategii anti-corupție se concentrează pe tratarea mai mult a simptomelor decât a cauzelor, și accentuează pe pedepsirea severă, creșterea salarială a funcționarilor publici sau crearea comisiilor anticorupție”. El sugerează că strategiile anti-corupție trebuie să se bazeze pe TIC (tehnologiile informației și comunicațiilor), „deoarece strategiile de corupție și combatere a corupției sunt fenomene sociale complexe”. Abordările la care se face referire în citările de mai sus se bazează pe un raționament tipic utilitarist, și anume că succesul unui act particular depinde doar de consecințele acestuia. În țările corupte se constată că succesul realizat prin simpla aplicare a legii este limitat. Problema principală care apare este: De ce corupții ar trebui să asocieze pedeapsa cu crima atâta timp cât trăiesc într-o societate în care infractorii sunt prinși și pedepsiți în mod obișnuit? Cu siguranță, dacă statul nu își îndeplinește obligațiile, el poate fi acuzat de complicitate în crearea unei „atmosfere” corupte.
Succesul pedepsei, atât ca retribuție, cât și ca măsură de descurajare, depinde în mare măsură de mai mulți factori, și anume eficiența sistemului judiciar relevant și a serviciilor corecționale, precum și percepțiile locale privind activitățile corupte. O abordare deontologică, în virtutea concentrării sale bazate pe norme, tinde să fie pro-activă.
Abordarea deontologică necalificată, totuși, nu este lipsită de probleme speciale într-o țară în curs de dezvoltare cu o educație slabă și inegalități mari de venituri. Deontologia a moștenit inevitabil caracteristicile idealiste raționale ale imperativului categoric kantian. Imperativul lui Kant presupune o societate ideală în care fiecare acționează rațional. În practică, o abordare deontologică a corupției într-o societate extrem de inegală creează pericolul foarte real că, dacă accentul este pus ferm pus doar pe respectarea legilor și regulilor, omul corupt este obiectivizat și problema „rezolvată” prin aducerea în derizoriu. Motivele personale specifice din spatele acțiunilor unei persoane corupte sunt rareori investigate. Acțiunea sa ar fi putut fi provocată de sărăcia abuzivă, de lipsa de experiență adecvată într-o poziție de încredere, de presiune directă, etc. Dewey scrie:
Omorând un om rău sau închizându-l în spatele zidurilor de piatră, s-ar putea să uităm atât de el, cât și de rolul nostru în crearea lui. Societatea se scuză prin învinovățirea criminalului; El replică dând vina pe condițiile vitrege, pe tentația celorlalți, pe lipsa de oportunități și pe persecuțiile celor care aplică legea. Ambii au dreptate, cu excepția naturii masive a recriminărilor lor. Nicio vinovăție din partea răufăcătorului nu ne eliberează de răspunderea pentru consecințele asupra lui și ale altora a modului nostru de tratare a acestuia sau a responsabilității noastre continue față de condițiile în care oamenii dezvoltă obiceiuri perverse.
Aplicarea strictă a teoriei deontologice necalificate într-o societate inegală va avea un succes limitat în eradicarea corupției.
Din cele de mai sus se pare că este nevoie de un efort în două direcții pentru combaterea corupției. În acest efort, cele mai bune dintre cele două lumi, cea a deontologului și cea a utilitaristului, vor trebui să facă față acestei probleme. În primul rând, este nevoie urgentă de „reînnoirea morală” a întregii populații; axată pe normele și valorile creștine și operaționalizată în contextul specific actual. Aceasta va trebui să ducă la activarea unei conștiințe critice pentru a menține în permanență valori morale. Aici o sarcină masivă o are biserica (Vorster, Du Plessis & Breedt). Concomitent, statul va trebui să participe urgent la contextul social prin instigarea „reînnoirii sociale”, pe baza aplicării eficiente a legii și a educației. Cu toate acestea, este clar că nu există o soluție rapidă a problemei.
Concluzie
Fiecare act de corupție contribuie la construirea unei „atmosfere” sau a contextului social care devine progresiv mai favorabil corupției. În țările corupte sărăcia este predominantă, instituțiile guvernamentale sunt slabe și fibrele morale sunt erodate pe fundalul unei viziuni materialiste asupra lumii. Deși măsurile anti-corupție pot fi importante și ar trebui îmbunătățite în permanență, singura modalitate eficientă de combatere a corupției este printr-un program pe termen lung destinat „reînnoirii morale” a întregii populații. Acest program ar trebui să fie condus de stat cu ajutorul specific al bisericii, și ar trebui să se concentreze asupra incluziunii valorilor și practicilor testate în timp bazate pe onestitate, integritate și responsabilitate. În acest program, ar trebui acordată atenție normelor biblice deontologice și acelor aspecte ale teoriei utilitariste aplicabile unei societăți civilizate.
Traducere și adaptare din Fighting corruption – a philosophical approach
Lasă un răspuns