Magia

Magia sau vrăjitoria este o incercare de a înţelege, experimenta și influenţa lumea, folosind ritualuri, simboluri, acțiuni, gesturi și limbaje. Magicienii occidentali moderni, în general, precizează că scopul principal al magiei este creșterea spirituală personală. Teoriile moderne ale magiei pot fi văzute ca rezultat al unei simpatii universale unde unele acţiuni pot produce un rezultat în altă parte, sau ca o colaborare cu spiritele care provoacă efectul. Credința și practica magiei au fost prezente încă din primele culturi umane, și continuă să aibă un rol spiritual, religios și medical important în multe culturi actuale. Magia este adesea privită cu suspiciune de către comunitatea mai largă, și este uneori practicată în izolare și în secret.

Conceptul de magie ca o categorie separată de religie a fost prima dată recunoscută pe scară largă în iudaism, care a ridiculizat practicile magice ale cultului păgân folosit pentru a potoli setea și a primi binecuvântarea altor zei decât Yahweh. Hanegraaff susține că magia este de fapt „un concept, în mare măsură polemic, care a fost folosit de către diverse grupuri de interese religioase, fie pentru a descrie propriile convingeri religioase și practici sau – mai frecvent – pentru a discredita convingerile altora.” Ritualurile magice sunt acțiuni definite cu precizie (inclusiv vorbe) utilizate în magie. Magia utilizeaza de multe ori simboluri care sunt considerate a fi intrinsec eficace. Performanța magiei implică aproape întotdeauna utilizarea limbii. O altă sursă potențială de putere a cuvintelor este secretomania lor și exclusivitatea lor. Deținerea doar de cunoștințe magice poate fi insuficientă pentru a avea puteri magice; de multe ori o persoană trebuie să aibă, de asemenea, anumite obiecte magice, trăsături sau experiențe de viață, pentru a fi un magician adevărat. În societățile non-ştiinţifice, blestemul magic este o idee uneori folosită pentru a explica nenorocirea personală sau socială.

Cele mai importante perspective asupra magiei în antropologie sunt funcționaliste, simboliste și intelectualiste. Termenul de „gândire magică” în antropologie, psihologie, şi științele cognitive, se referă la raționament cauzal care implică de multe ori gândirea asociativă, cum ar fi capacitatea percepută de minte pentru a afecta lumea fizică, sau corelarea greşită în cauzalitatea materialistă. Teoriile psihologice tratează magia ca un fenomen personal destinat pentru a satisface nevoile individuale, spre deosebire de un fenomen social serveşte unui scop colectiv. Credința că cineva poate influenţa puterile supranaturale, prin rugăciune, jertfă sau invocare, vine din religia preistorică, și este prezentă în dovezile despre acele timpuro, cum ar fi textele piramidale egiptene și Vedele indiene. Magia și religia sunt categorii de credințe și sisteme de cunoștințe utilizate în cadrul societăților. Apar în diferite popoare tribale din Australia aboriginală și Maori în Noua Zeelandă, în Amazon, savana africană, și păgânii din Europa, o formă de contact şamanică cu lumea spiritelor pare să fie aproape universală în dezvoltarea timpurie a comunităților umane. În general, în secolul 20 a existat o creștere accentuată a interesului public în diverse forme de practică magică, și s-au fondat multe tradiții și organizații, de la cele clar religioase la cele filozofice.

Caracteristici comune în practica magiei

Ritualuri

Ritualurile magice sunt acțiuni definite cu precizie (inclusiv vorbire) utilizate pentru a practica magia. Bronisław Malinowski descrie limbajul ritualic ca având un „coeficient de ciudăţenie” mare, prin care el înțelege că limbajul folosit în ritualuri este arhaic și ieșit din comun, ajutând astfel la credinţa că acel ritual este unul adevărat. S. J. Tambiah observă, totuși, că, chiar dacă se spune că puterea ritualului rezidă în cuvintele, „cuvintele devin eficiente numai dacă sunt rostite într-un context foarte special conexat cu alte acțiuni.” Aceste alte acțiuni constau de obicei în gesturi, eventual efectuate cu obiecte speciale, la un anumit loc sau timp. Obiectele, localizarea, şi interpretarea, pot necesita o purificare prealabilă. Aceste observaţii construiesc o paralelă cu condițiile Felicity pe care J. L. Austin le impune pentru un discurs performativ. Prin „performativ” Austin înţelege că actul ritual în sine atinge obiectivul declarat. De exemplu, o ceremonie de nuntă poate fi înțeleasă ca un ritual, și numai prin efectuarea în mod corespunzător a ritualului are loc căsătoria. Émile Durkheim subliniază importanța ritualurilor ca un instrument pentru a realiza „efervescență colectivă”, care servește pentru a ajuta  la unificareasocietăţii. Pe de altă parte, unii psihologi compară aceste ritualuri cu ritualurile obsesiv-compulsive, menționând că şa ceşe din urmă focalizarea atenției cade pe reprezentarea nivelului inferior de gesturi simple. Acest lucru duce la minimizarea scopului, întrucât ritualul pune accent mai mult pe realizarea ritualului decât pe conectarea ritualului cu scopul.

Simboluri magice

(Cârma lui Awe (ægishjálmr) – simbol magic purtat de vikingi pentru invincibilitate. Utilizat în prezent de adepţii Ásatrú pentru protecție.)

Magia utilizează de multe ori simboluri care sunt considerate a fi intrinsec eficace. Antropologii, cum ar fi Sir James Frazer (1854-1938), au caracterizat punerea în aplicare a simbolurilor în două categorii principale: „principiul contagiunii” şi „principiul similitudinii”, și Frazer clasifică în continuare aceste principii ca fiind sub incidența „magiei simpatice”, și a „magiei contagioase.” Frazer a afirmat că aceste concepte sunt „legi generale sau generice de gândire, care s-au aplicat în mod eronat în magie.”

Principiul similitudinii

Principiul similitudinii, de asemenea cunoscut sub numele de „asocierea de idei”, care se încadrează în categoria de magie simpatică, este gândul că, dacă un anumit rezultat urmează o anumită acțiune, atunci această acțiune trebuie să fie responsabilă pentru rezultat. Prin urmare, în cazul în care cineva efectuează această acțiune din nou, același rezultat poate fi de așteptat din nou. Un exemplu clasic al acestui mod de gândire este cel al cocoșului și răsăritul de Soare. Când un cocoș cântă, este un răspuns la răsăritul soarelui. Pe baza magiei simpatice, s-ar putea interpreta aceste serii de evenimente diferit. Legea de similitudine ar sugera că răsăritul soarelui apare ca urmare a cântatului cocoșului, cineva putând crede că cocoşul face Soarele să răsară. Cauzalitatea este indusă astfel incorect. Prin urmare, un practiţionist ar putea crede că dacă el este capabil să facă cocoșul să cânte, el va fi în măsură să controleze momentul răsăritului de Soare. O altă utilizare a principiului similitudinii este construcția și manipularea reprezentări unor ținte care urmează să fie afectate (de exemplu, păpuși voodoo), considerate a obţine astfel un efect corespunzător asupra obiectivului (de exemplu ruperea unui membru la o păpuşă va duce la un prejudiciu în membrul corespunzător al unei persoană reprezentată de păpuşă.)

Principiul contagiunii

Un alt tip de gândire magică primară include principiul contagiunii. Acest principiu sugerează că dacă două obiecte intră în contact unul cu altul, ele vor continua să se afecteze reciproc, chiar și după ce contactul dintre ele a fost rupt. Un exemplu pe care îl dă Tambiah este legat de adoptare. La unii indienii americani, de exemplu, atunci când este adoptat un copil, mama adoptivă va pune copilul în unele dintre hainele ei, reprezentând simbolic procesul de naștere și asociind astfel copilul cu ea. Prin urmare, copilul ajunge al ei emoțional, chiar dacă relația lor nu este biologică. Claude Lévi-Strauss afirmă astfel că nașterea „ar consta, prin urmare, în a face explicită o situație inițial existentă la nivel emoțional, și în a face acceptabil pentru minte durerile pe care organismul refuză să le tolereze … femeia crede în mit și aparține unei societăți care crede în el.”

Simbolurile, pentru multe culturi care folosesc magia, sunt văzute ca un tip de tehnologie. Nativii unei societăţi ar putea folosi simboluri și acțiuni simbolice pentru a aduce o schimbare și îmbunătățiri, la fel cum culturile occidentale ar putea folosi tehnici avansate de irigare pentru a promova fertilitatea solului și creșterea culturilor. Michael Brown discută utilizarea pietrelor nantag printre indigenii Aguaruna din jungla amazoniană ca fiind similară cu un astfel de tip de „tehnologie”. Aceste pietre sunt aduse în contact cu butași tulpinelor plantelor, cum ar fi manioc, înainte de a fi plantate, într-un efort de a promova creșterea economică. Nantag sunt simboluri puternice tangibile ale fertilității, astfel încât acestea sunt aduse în contact cu culturile pentru a transmite fertilitatea lor plantelor.

Alții susțin că acțiunile ritualice sunt doar terapeutice. Tambiah citează exemplul unui localnic lovind pământul cu un băț. În timp ce unii ar putea interpreta această acțiune ca simbolică (de exemplu, omul încearcă să obţină recolte din sol prin forță), alții ar vedea pur și simplu un om care se eliberează de frustrarea sa datorată randamentelor slabe ale recoltelor. În cele din urmă, indiferent dacă acțiunea este simbolică sau nu, ea depinde de contextul situației, precum și ontologia culturii. Multe acțiuni simbolice sunt derivate din mitologie și asociații unice, în timp ce alte acțiuni ritualice sunt doar simple expresii a emoţiei şi nu sunt destinate să pună în aplicare niciun tip de schimbare.

Limbajul magiei

Performanța magiei implică aproape întotdeauna utilizarea unui limbaj. Fie vorbite cu voce tare sau nerostite, cuvintele sunt adesea folosite pentru a accesa sau a ghida puterea magică. În „Puterea magică a cuvintelot” (1968) S. J. Tambiah susține că legătura dintre limbă și magie se datorează credinței în capacitatea inerentă a cuvintelor de a influența universul. Bronisław Malinowski, în Grădinile de coral şi magia lor (1935), sugerează că această credința este o extensie a utilizării de bază a omului a limbajului pentru a descrie mediul său, în care „cunoașterea cuvintele potrivite, a frazelor adecvate și a formelor de discurs mai intens dezvoltate, dă omului o putere peste şi superioară propriului câmp limitat de acțiune personală. „Discursul magic este, prin urmare, un act ritualic, și este de o importanță egală sau chiar mai mare la îndeplinirea magiei decât actele non-verbale.

Nu toate vorbirile sunt considerate magice. Numai anumite cuvinte și expresii sau cuvinte rostite într-un context specific sunt considerate a avea puteri magice. Limbajul magiei, în conformitate cu categoriile de vorbire ale lui C. K. Ogden și I. A. Richards (1923), este diferit de limbajul științific, pentru că este emotiv și convertește cuvintele în simboluri pentru emoții; în timp ce cuvintele în limbajul științific sunt legate de semnificații specifice și se referă la o realitate obiectivă externă. Prin urmare, limbajul magic este adaptat special pentru construirea de metafore care stabilesc simboluri și leagă ritualurile magice cu lumea.

Malinowski susține că „limbajul magiei este sacru, stabilit și utilizat în scopuri cu totul diferite de cele ale vieții obișnuite.” Cele două forme de limbaj sunt diferențiate prin alegerea cuvântului, gramatică, stil, sau prin utilizarea unor expresii specifice sau a altor forme: vrăji, cântece, binecuvântări, sau cântări, de exemplu. Modurile sacre ale limbajului folosesc adesea cuvinte și forme arhaice în încercarea de a invoca puritatea sau „adevărul” unei „epoci de aur” religioasă sau culturală. Utilizarea ebraicii în iudaism este un exemplu.

O altă sursă potențială de putere a cuvintelor este secretul și exclusivitatea lor. Limbajul foarte sacru este diferențiat destul de mult de limbajul comun, fiind de neînțeles pentru majoritatea populației și putând fi folosit și interpretat doar de către practicieni de specialitate (magicieni, preoți, șamani, chiar și mullahii). În acest sens, Tambiah susține că limbile magice încalcă funcția principală de limbă: comunicarea. Cu toate acestea, adepții magiei sunt încă în măsură să utilizeze și să valorifice funcția magică a cuvintelor, crezând în puterea inerentă a cuvintelor în sine și în sensul pe care acestea trebuie să îl ofere celor care le înţeleg. Acest lucru îl conduce pe Tambiah la concluzia că „disjuncția remarcabilă între limbajele sacru și profan, care există ca o realitate generală, nu este în mod necesar legată de necesitatea de a încorpora cuvinte sacre într-un limbaj exclusiv.”

Magicieni

Un magician este orice practicant al magiei, chiar dacă este un specialist sau practician comun care nu se consideră a fi magician.

Deținerea de cunoștințe magice doar poate fi insuficientă pentru a avea puteri magice; de multe ori o persoană trebuie să aibă, de asemenea anumite obiecte magice, caracteristici sau experiențe de viață, pentru a fi un magician. Printre indigenii Azande, de exemplu, pentru a întreba un oracol, un bărbat trebuie să posede atât oracolul fizic (otrava, sau un vas de apă, de exemplu) cât și să cunoască cuvintele și riturile necesare, pentru a face obiectul să funcţioneze.

O varietate de caracteristici personale pot fi creditate cu puteri magice, și adesea ele sunt asociate cu o naștere neobișnuită în lume. De exemplu, în secolul al 16-lea în Friuli, copii născuţi cu membranp cefalică au fost consideraţo a fi benandanti sau „buni mergători” care ar lupta cu vrăjitoarele rele în lupte pe timp de noapte pentru bogăția culturilor de anul viitor. Ei nu se consideră ei înșiși ca vrăjitori, deși termenul a fost doar mai târziu aplicat acestora de către Biserica Catolică odată cu Inchiziția italiană.

Anumite experiențe post-naștere sunt, de asemenea, considerate ca transmiţând putere magică. De exemplu, supraviețuirea unei persoane unei boli de moarte poate fi luată ca o dovadă a puterii ei de vindecător: în Bali, supraviețuirea unui medium este o dovadă de asociere a acestuia cu o zeitate patron și, prin urmare, are capacitatea ei de a comunica cu alți dumnezei și spirite. Iniţierile sunt, probabil, cele mai frecvent utilizate ceremonii pentru a stabili și a diferentia magicieni de oamenii de rând. În aceste rituri  este stabilită relația magicianului cu supranaturalul și intrarea sai într-o clasă profesionistă ermetică, de multe ori prin ritualuri care simulează moartea și renașterea într-o nouă viață.

Având în vedere exclusivitatea criteriilor necesare pentru a deveni magician, multe magii sunt realizate de către specialiști. Laicii au unele ritualuri magice simple pentru viața de zi cu zi, dar în situații de importanță deosebită, în special atunci când sunt implicate sănătatea sau evenimente de viață importante, un magician specialist va fi consultat. Puterile atât cele speciale cât şi cele și comune ale magicienilor sunt determinate de standardele culturale acceptate ale surselor și dimensiunea magiei. Un magician nu poate pur și simplu inventa sau revendica o nouă magie; magul este doar atât de puternic câr îl consideră colegii său că este.

În diferite culturi, diferite tipuri de magicieni pot fi diferențiate în funcție de abilitățile lor, sursele lor de energie, precum și pe considerente morale, inclusiv diviziuni în diferite categorii, cum ar fi vrăjitor, expert, vrăjitoare, vindecător, etc.

Vrăjitoria

În contexte antropologice și istorice, aracul prin magie este adesea numit vrăjitorie, iar atacatorii se numesc „vrăjitoare” sau „vrăjitorii”. Maleficium („facerea de rău”) este adesea văzută ca o trăsătură biologică sau o abilitate dobândită. Membrii cunoscuţi ai comunității pot fi acuzaţi de vrăjitorie, sau vrăjitoarele pot fi percepute ca entități supranaturale, non-umane. La începutul erei moderne din Europa și Marea Britanie, astfel de acuzații au condus la execuții de zeci de mii de oameni, considerate a fi de partea lui Satana. Cei acuzaţi de „vrăjitorii” satanice au fost de multe ori practicanți ai (de obicei benignei) magiei populare.