În comunitatea științifică, utilizarea limbajului antropomorf care sugerează că animalele au intenții și emoții a fost în mod tradițional depreciată ca indicând o lipsă de obiectivitate. Biologii au fost avertizați să evite ipotezele că animalele împărtășesc oricare dintre aceleași capacități mentale, sociale și emoționale ca cele ale oamenilor, și că trebuie să se bazeze pe dovezi strict observabile. În 1927 Ivan Pavlov a scris că animalele ar trebui să fie considerate „fără a fi necesar să se recurgă la speculații fantastice cu privire la existența unor stări subiective posibile”. Mai recent, The Oxford companion to animal behaviour (1987) a informat că „cercetătorul este bine sfătuit să studieze comportamentul, mai degrabă decât încercarea de a ajunge la orice emoție”. Unii oameni de ştiinţă, cum ar fi William M Wheeler (scuzându-se în scris pentru utilizarea antropomorfismului în 1911), au folosit un limbaj antropomorfic în metafore pentru a face subiectele mai uşor de înțeles sau mai memorabile.
În ciuda impactului ideilor lui Charles Darwin în Expresia emoțiilor la om și animale (Konrad Lorenz, în 1965 l-a numit un „sfânt patron” al etologiei) etologia s-a concentrat în general asupra comportamentului, nu pe emoție, la animale. Deși în alte moduri Darwin a fost și este simbolul științei, acceptarea sa a istorioarelor și antropomorfismului este în contrast puternic cu nivelul de la care oamenii de știință mai târziu au privit conceptele de minte, specificitate, individualitate, și acţiune:
„Chiar şi insectele se joacă împreună, așa cum au fost descrise de acel observator excelent, P. Huber, care a văzut furnici alergând și prefăcându-se că se muşcă între ele, aşa cum fac mulți pui.”
-Charles Darwin, Originea omului
Studiul maimuțelor mari în propriul lor mediu a schimbat atitudinea față de antropomorfism. În anii 1960 trei din așa-numitul „Îngerii Leakey”, Jane Goodall care studia cimpanzei, Dian Eminescu care studia gorile, și Birute Galdikas care studia urangutani, au fost toţi acuzaţi de „cel mai rău dintre toate păcatele etologice – antropomorfismul”. Taxarea a fost datorată descrierilor maimuţelor mari în domeniu; acum este mult mai larg acceptată ideea că empatia are un rol important în cercetare.
Frans de Waal a scris: „Conferi de emoții umane animalelor a fost mult timp un tabu științific Dar dacă nu o facem, riscăm să ne lipsească ceva fundamental, atât animalelor cât și nouă.”. Pe lângă aceasta a crescut şi gradul de conștientizare a abilităților lingvistice ale marilor maimuțe și recunoașterea faptului că acestea pot fabrica unelte și au individualitate și cultură.
Scriind despre pisici în 1992, medicul veterinar Bruce Fogle indică faptul că „atât oamenii cât şi pisicile au molecule neurochimice identice și regiuni din creier responsabile de emoţie”, ca dovadă că „nu este antropomorfism să creditezi pisicile cu emoţii, cum ar fi gelozia”.
Antonim
În contextul științelor, termenul antropomorfism a fost depreciat până la punctul în care, atunci când este aplicat unui om de ştiinţă, termenul funcţionează ca un peiorativ. Există de asemenea un risc de rătăcire a căii de obiectivitate, cu toate acestea, atunci când oamenii de știință aleg să presupună că doar oamenii au anumite trăsături. Această presupunere este numit antropocentrism, despre care practicienii fie cred în el fie în mod neintenţionat formează o perspectivă de excepționalism uman. Darwin – spre disperarea multor filosofii religioase – a negat toate aceste idei de excepționalism uman în cartea sa Originea omului, spunând că diferențele noastre sunt „doar în grad, și nu în natură”.
Lasă un răspuns