Metafizica științei

Metafizica este o ramură a filosofiei care explorează natura fundamentală a realității.

Din perspectiva filosofiei analitice contemporane, metafizica încearcă să răspundă la două întrebări de bază:

• În cele din urmă, ce este acolo?
• Cum este?

Subiectele cercetării metafizice includ existența, obiectele și proprietățile lor, spațiul și timpul, cauza și efectul și posibilitatea. O ramură centrală a metafizicii este ontologia, investigarea categoriilor de bază ale ființei și modul în care acestea se raportează una la cealaltă.

Există două concepții generale despre ce „lume” este studiată prin metafizică. Poziția puternică, clasică, presupune că obiectele studiate prin metafizică există independent de orice observator, astfel încât subiectul este cel mai fundamental dintre toate științele. Perspectiva mai slabă și mai modernă presupune că obiectele studiate prin metafizică există în interiorul minții unui observator, astfel încât subiectul devine o formă de analiză introspectivă și conceptuală. Unii filozofi, în special Kant, discută despre aceste „lumi” și despre ce se poate deduce despre fiecare.

Unii filozofi și oameni de știință, cum ar fi pozitivistii logici, resping întregul subiect al metafizicii ca lipsit de sens, în timp ce alții nu sunt de acord și cred că este legitim.

Metafizica în știință

Înainte de istoria modernă a științei, întrebările științifice au fost abordate ca parte a metafizicii cunoscute ca filozofie naturală. Inițial, termenul „știință” (scientia în latină) pur și simplu însemna „cunoaștere”. Metoda științifică, totuși, a transformat filosofia naturală într-o activitate empirică derivată din experiment, spre deosebire de restul filosofiei. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a început să se numească „știință” pentru a o distinge de filozofie. Ulterior, metafizica a denotat cercetarea filosofică a unui caracter non-empiric în natura existenței.

Metafizica continuă să întrebe „de ce” acolo unde știința renunță. De exemplu, orice teorie a fizicii fundamentale se bazează pe un anumit set de axiome, care pot postula existența unor entități cum ar fi atomi, particule, forțe, sarcini, masă și/sau câmpuri. Declarația unor astfel de postulate este considerată a fi „sfârșitul” unei teorii a științei. Metafizica ia aceste postulate și explorează ce înseamnă ele ca concepte umane. De exemplu, toate teoriile fizicii necesită existența spațiului și a timpului, a obiectelor și a proprietăților? Sau pot fi exprimate folosind doar obiecte sau proprietăți? Obiectele trebuie să-și păstreze identitatea în timp sau se schimbă? Dacă se schimbă, atunci sunt aceleași obiecte? Teoriile pot fi reformulate prin transformarea proprietăților sau predicatelor (cum ar fi „roșu”) în entități (cum ar fi zonele de roșeață sau roșeața). Este distincția dintre obiecte și proprietăți fundamentală pentru lumea fizică și/sau pentru percepția noastră asupra ei?

O lucrare recentă a fost dedicată analizei rolului metafizicii în teoretizarea științifică. Alexandre Koyré a condus această mișcare, declarând în cartea sa Metafizică și măsurare: ”Nu prin urmărirea experimentului, ci prin depășirea experimentului, mintea științifică face progrese”. Imre Lakatos a susținut că toate teoriile științifice au un ”nucleu dur” metafizic esențial pentru generarea de ipoteze și presupuneri teoretice. Astfel, potrivit lui Lakatos, ”schimbările științifice sunt legate de revoluțiile metafizice cataclismice vaste”.

Un exemplu din biologia tezei lui Lakatos: David Hull a susținut că schimbările în statutul ontologic al conceptului de specie au fost esențiale în dezvoltarea gândirii biologice de la Aristotel prin Cuvier, Lamarck și Darwin. Ignoranța lui Darwin despre metafizică a făcut mai dificil pentru el să răspundă criticilor săi, deoarece nu putea înțelege cu ușurință căile în care punctele lor de vedere metafizice se deosebeau de propria sa viziune metafizică.

În fizică, au apărut noi idei metafizice în legătură cu mecanica cuantică, unde particulele subatomice nu au, cu siguranță, același fel de individualitate ca și elementele de care filozofia a fost în mod tradițional preocupată. De asemenea, aderarea la o metafizică deterministă în fața provocării reprezentate de principiul incertitudinii mecanice cuantice a determinat fizicienii precum Albert Einstein să propună teorii alternative care au menținut determinismul. A. N. Whitehead este renumit pentru crearea unei metafizice a filozofiei proceselor, inspirată de electromagnetism și relativitate specială.

În chimie, Gilbert Newton Lewis s-a referit la natura mișcării, argumentând că un electron nu ar trebui să se spună că se mișcă atunci când nu are niciuna din proprietățile mișcării.

Katherine Hawley observă că metafizica chiar și a unei teorii științifice larg acceptate poate fi contestată dacă se poate argumenta că presupozițiile metafizice ale teoriei nu contribuie la succesul său predictiv.

Traducere din Wikipedia