Newton nu a analizat niciodată în mod extensiv ideile aristotelice despre natură. A întâlnit astfel de idei la Colegiul Trinity, dar nu le-a luat în serios. În schimb, s-a concentrat asupra lui Descartes. Newton a luat în serios ideile lui Descartes, în cele din urmă criticându-le. O mare parte din aceste dovezi provin dintr-un manuscris publicat în 1962, „De Gravitatione”, demonstrând profunzimea interesului lui Newton în ideile cartesiene în metafizică și filozofie naturală. Manuscrisul nu are o dată, și nu a fost niciodată terminat, deci este greu de evaluat relația sa cu gândirea matură a lui Newton în filosofie. Și nu se știe dacă el reprezintă punctele sale de vedere. Dar conține multe argumentări privind ideile carteziane, contrazicând impresia că în Principia Newton a căutat să submineze o concepție leibniziană a spațiului și timpului, deși Samuel Clarke a încerca să arate asta mai târziu în corespondența din 1715-16. Leibniz a dezvoltat o formulă canonică timpurie modernă a „relaționalismului” în ceea ce privește spațiul și timpul – punctul de vedere că spațiul nu este altceva decât ordinea relațiilor dintre obiectele fizice și timpul succesiunea evenimentelor aceste obiecte, față de care Newton era sceptic. Intenția lui Newton în De Gravitatione a fost de a respinge concepția lui Descartes despre spațiu și timp. Deci, Newton a avut în minte un adversar cartezian și nu unul leibnizian atunci când a scris celebra lui articulare a „absolutismului” cu privire la spațiu și timp. Concepția lui Newton despre spațiu și timp, împreună cu viziunea lui asupra ființei divine, nu au generat imediat o dezbatere filosofică. Leibniz a generat o astfel de dezbatere în care concepția „newtoniană” a spațiului, timpului și divinului ar juca un rol central.
Newton a luat cunoștință de viziunile cartesiene în contextul discuțiilor lui Henry More. More argumentează că Descartes a făcut două greșeli fundamentale: a susținut în mod eronat că extensia și materia sunt identice (și că lumea este, prin urmare, un tot); și în al doilea rând, a crezut în mod greșit că Dumnezeu și mintea nu erau substanțe extinse, ceea ce a făcut ca interacțiunile lor cauzale cu astfel de substanțe să fie misterioase. Descartes a fost de acord cu sugestia lui More că Dumnezeu poate să acționeze oriunde în natură dacă dorește, apropiindu-se de afirmația lui More că o astfel de viziune implică faptul că Dumnezeu trebuie să fie prezent în lume oriunde ar alege să acționeze. Mai mult a fost de acord că Dumnezeu nu este făcut din părți, nu poate fi imaginat și nu poate fi afectat de activitatea cauzală a corpurilor materiale – săgeata cauzală curge doar într-o singură direcție. Descartes a concluzionat că Dumnezeu este extins în felul său. Dacă se se elimină cele două greșeli fundamentale ale lui Descartes, se obține ceea ce este considerat mai mult ca o viziune filosofică: spațiul este diferit de materie, deoarece este extins, dar penetrabil, în timp ce materia este extinsă, dar impenetrabilă; și, în tandem, toate substanțele sunt extinse, dar unele sunt impenetrabile, iar altele sunt penetrabile și, prin urmare nu sunt materiale. Newton a fost profund influențat atât de criticile lui More față de Descartes, cât și de filozofia lui pozitivă.
Newton a respins identificarea cartesiană a extensiei și a materiei, argumentând că spațiul însuși există independent de obiectele materiale (și relațiile lor), și a susținut că toate entitățile, inclusiv mintea umană și chiar ființa divină, sunt extinse în sensul că au locație spațială, chiar dacă acestea sunt extinse în moduri care le disting de corpurile materiale obișnuite. Pentru Newton, spațiul devine un concept fundamental al filozofiei naturale, față de cartesieni și leibnizienii, după cum afirmă în De Gravitatione:
”Spațiul este o afecțiune a unei ființe ca ființă. Nici o ființă nu există sau nu poate exista, dacă nu este în vreun fel legată de spațiu. Dumnezeu este în toate locurile, mințile create sunt undeva și corpul este în spațiul pe care îl ocupă; și ceea ce nu este nici oriunde și niciunde nu există. Și, prin urmare, rezultă că spațiul este un efect emanativ al primei ființe existente, pentru că dacă oricare ființă este plasată, spațiul este poziționat.”
Newton nu numai că concepe spațiul ca fiind independent de obiecte și de relațiile lor, dar susține și că fiecare entitate trebuie să se conecteze cumva cu spațiul într-un fel, deci acesta ar fi un concept fundamental. Deci, din ideea cartezienilor că mintea sau Dumnezeu ar exista fără o locație spațială, „dincolo de” lumea naturală, oarecum în afara ei, ar rezulta că nu există. Newton face această concepție despre divinitate explicit în scrierile sale publice, împotriva convingerilor contemporanilor săi cartezieni și leibnizieni. În Scholiul General din Principia, adăugat la cea de-a doua ediție a textului din 1713, el scria despre Dumnezeu:
”El învață întotdeauna și este prezent peste tot, și exist\nd întotdeauna și peste tot el constituie durata și spațiul. Deoarece fiecare particulă a spațiului este întotdeauna, și fiecare moment indivizibil al duratei este pretutindeni, cu siguranță producătorul și stăpânul tuturor lucrurilor nu va fi niciodată sau nicăieri … Dumnezeu este unul și același Dumnezeu întotdeauna și peste tot. El este omniprezent nu numai practic, dar și substanțial; pentru că puterea activă nu poate exista fără substanță.”
Pentru Newton, așa cum corpurile sunt prezente într-o anumită locație spațială, Dumnezeu, o ființă infinită, este prezent pe tot parcursul spațiului de-a lungul timpului, fiind în deplin acord cu More în dezbaterea sa cu cartezienii privind prezența substanțială a divinului în spațiu.
Sursa: Janiak, Andrew, „Newton’s Philosophy”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2016 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <https://plato.stanford.edu/archives/win2016/entries/newton-philosophy/>.
Lasă un răspuns