Negarea și decepția în conceperea și analiza tehnicilor de informații militare

Negarea și decepția (D&D) reprezintă un cadru teoretic occidental[1] pentru conceperea și analiza tehnicilor de informații militare referitoare la secret și decepție.[2] Având originea în anii 1980, se bazează aproximativ pe practicile sovietice mai pragmatice de maskirovka (care au precedat conceptualizarea D&D cu decenii), dar are o abordare mai teoretică.[1]

Descriere

În cadrul D&D, negarea și decepția sunt văzute ca eforturi distincte, dar complementare.[2] Negarea implică cel mai adesea securitatea și ascunderea pentru a împiedica agenții străini, supravegherea fotografică, monitorizarea electronică sau chiar media să dezvăluie chestiuni diplomatice sau militare secrete. Decepția este construirea unei realități false pentru adversar prin informații false „scurse” intenționat, povești false implantate în mass-media, structuri sau formațiuni militare fictive sau momeală sau numeroase alte măsuri.[3] De exemplu, în campania japoneză de război informațional care a precedat atacul japonez asupra Pearl Harbor, abordarea D&D identifică drept măsură de negare schimbarea repetată de două ori a indicativelor de apel navale efectuată de Marina Imperială între 1 noiembrie și 1 decembrie, dar identifică drept măsură de decepție anunțul Ministerului de Externe japonez conform căruia un mare vas de linie japonez va naviga spre California pe 2 decembrie pentru a evacua cetățenii japonezi.[4]

Plan coordonat

O campanie de negare și decepție este cea mai eficientă atunci când numeroase eforturi de negare și decepție sunt coordonate coerent pentru a avansa un plan specific; cu toate acestea, cele mai eficiente astfel de operațiuni sunt foarte complexe, implicând numeroase persoane sau organizații, iar acest lucru se poate dovedi extrem de dificil. O singură măsură de negare sau decepție eșuată poate pune cu ușurință în pericol o întreagă operațiune.[3]

Avioane fictive, precum cea din imagine (modelată după Douglas A-20 Havoc), au fost folosite în tacticile de înșelăciune ale Operațiunii Fortitude în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mearsheimer

Potrivit politologului John J. Mearsheimer (De ce mint liderii), în perioadele de pace, înșelăciunile interstatale au puțină tracțiune, deoarece nivelul de încredere dintre state este de obicei deja foarte scăzut și, prin urmare, a fi prins într-o minciună ar fi rușinos. Potrivit lui Mearsheimer, oficialii aleși liber sunt adesea mai predispuși să utilizeze astfel de strategii decât dictatorii autoritari, care tind să se bazeze mai mult pe intimidare și amenințări. Liderii aleși liber care avansează în rânduri prin utilizarea decepției politice nu sunt doar familiarizați cu decepția publicului pentru câștig personal, ci au și un capital politic considerabil și încredere publică după alegerea lor. Cu acest nivel relativ ridicat de încredere, liderii politici sunt cei mai predispuși să vizeze cu succes publicul cu decepții, în special cu instigarea la frică. Potrivit lui Mearsheimer, în săptămânile premergătoare războiului din Irak, „administrația [George W.] Bush s-a angajat într-o campanie de decepție pentru a umfla amenințarea reprezentată de Saddam.” În urma acestei decepții reușite, administrația a reușit să pornească războiul din Irak cu puțină opoziție.[5]

Shulsky

Potrivit lui Abram Shulsky, democrațiile, precum Statele Unite, au avut dificultăți în a utiliza campanii de negare și decepție. Acest lucru se datorează în mare măsură presei deschise din majoritatea acestor societăți, care expune frecvent orice operațiuni majore întreprinse militar sau diplomatic. De asemenea, restricțiile legale tind să împiedice guvernele și în special serviciile de informații din societățile democratice. Excepția de la aceste restricții are loc în timp de război, când se impune o anumită măsură a legii marțiale și se relaxează impedimentele legale. Sistemele autoritare de guvernare, însă, utilizează frecvent campanii de negare și decepție atât pe plan intern, cât și în străinătate, pentru a manipula opoziția internă și guvernele străine. Aceste operațiuni nu sunt împiedicate de restricții legale sau de o presă deschisă. Actorii nestatali, cum ar fi organizațiile teroriste, folosesc frecvent negarea și decepția pentru a influența guvernele și opinia publică a societăților țintă.[6] Alți autori ilustrează subiectul D&D cu Operațiunea Fortitude și o consideră unul dintre cele mai reușite exemple de acest gen din istorie.[7][8][9] Potrivit lui Donald C.F. Daniel, societățile democratice au mai multe rețineri cu decepția decât cu negarea (în sensul tehnic folosit în acest articol); Daniel contrastează puțina controversă publică care a înconjurat modul secret în care a fost negociată apropierea lui Nixon de China (ca exemplu de secretizare/negare care nu a provocat indignare publică) cu zarva provocată de anunțul din 2001 privind crearea Biroului de Influență Strategică (o instituție care avea printre obiectivele sale declarate plantarea de povești false în presa străină).[2]

Departamentul Apărării al Statelor Unite

Conform definițiilor Departamentului Apărării al Statelor Unite, decepția militară include atât negarea, cât și înșelăciunea (așa cum sunt definite în cadrul D&D).[10] Ofițerul canadian OPSEC, John M. Roach, notează că „decepția folosită ca termen larg, general, include inclusiv elementele atât ale negării, cât și ale înșelăciunii, fiecare având acțiuni distincte, fie active, fie pasive.”[11] D&D nu este singura terminologie utilizată pentru a face această distincție; potrivit lui Roach, „decepția pasivă” este un alt termen tehnic pentru negare.[11] Scriitorii occidentali consideră că practicile sovietice (și post-sovietice) de maskirovka nu fac o distincție clară sau semnificativă între cele două componente ale negării și decepției.[1][11] Conceptele islamice de kitman și taqiyya, sau cel puțin interpretările jihadiste ale acestora, au fost văzute de occidentali ca echivalentele celor două componente ale negării și (respectiv) decepției.[11][12] Întrucât taqiyya este un cuvânt cu conotații șiite, militanții sunniți preferă uneori să folosească în schimb cuvântul iham, aproximativ cu sensul de „decepție a necredincioșilor”.[13] Deși literatura chineză despre teoria decepției este vastă și folosește o terminologie destul de diferită (față de lucrările occidentale), unele studii recente au identificat faptul că „seducția” – înțeleasă ca fiind convingerea inamicului să facă greșeli fatale – este considerată cea mai înaltă formă de decepție. în timp ce confuzia sau refuzul de a oferi informații inamicului sunt considerate forme inferioare.[14]

Referințe

1. Hutchinson, William. (2004) „The Influence of Maskirovka on Contemporary Western Deception Theory and Practice.” Proceedings of the 3rd European Conference on Information Warfare and Security. ISBN 0-9547096-2-4.
2. Donald C.F. Daniel (2005). „Denial and Deception”. In Jennifer E. Sims; Burton L. Gerber (eds.). Transforming U. S. Intelligence. Georgetown University Press. pp. 134–141. ISBN 1-58901-477-4.

1.  Abram Shulsky, „Elements of Strategic Denial and Deception,” in Strategic Denial and Deception: The Twenty-First Century Challenge, ed. Roy Godson and James J. Wirtz (Piscataway: Transaction Publishers, 2002), 15-17; Roy Godson and James J. Wirtz, „Strategic Denial and Deception,” International Journal of Intelligence and CounterIntelligence 13 (2000): 425-426.

4. James B. Bruce & Michael Bennett (2008). „Foreign Denial and Deception”. In Roger Z. George & James B. Bruce (eds.). Analyzing Intelligence. Georgetown University Press. p. 124. ISBN 978-1-58901-239-4.

1.  Lozada, Carlos (15 April 2011). „John J. Mearsheimer’s „Why Leaders Lie””. The Washington Post. Retrieved 9 June 2021.
2.  Ibid., 427-428.

7. Michael I. Handel (2012). „Intelligence and Deception”. In John Gooch (ed.). Military Deception and Strategic Surprise!. Routledge. p. 127. ISBN 978-1-136-28202-7.
8. Glenn P. Hastedt, ed. (2011). Spies, Wiretaps, and Secret Operations: A-J. ABC-CLIO. p. 305. ISBN 978-1-85109-807-1.

1.  H. Wentworth Eldredge (2013). „Biggest Hoax of the War. Operation FORTITUDE: The Allied deception plan that fooled the Germans about Normandy”. In Hy Rothstein; Barton Whaley (eds.). The Art and Science of Military Deception. Artech House. p. 241. ISBN 978-1-60807-551-5. Article previously published in Air Power History, vol. 37, no. 3, Fall 1990, pp. 15-22
2.  Johnson, Mark, and Jessica Meyeraan. „Military deception: Hiding the real-showing the fake„. Joint Forces Staff College, Joint and Combined Warfighting School, p. 4
3.  John M. Roach, DECEPTION: Can information superiority be achieved with or without it? Archived 4 March 2016 at the Wayback Machine, Newsletter of the OPSEC Professionals Society, July 2012, Volume 3, Issue 2, p. 7. Also published in The Canadian Army Journal Vol. 10.3 Fall 2007, p. 117-120
4.  Devin R. Springer; James L. Regens; David N. Edger (2009). Islamic Radicalism and Global Jihad. Georgetown University Press. p. 51. ISBN 978-1-58901-578-4.
5.  Bassam Tibi (2008). Political Islam, World Politics and Europe: Democratic Peace and Euro-Islam Versus Global Jihad. Routledge. p. 145. ISBN 978-1-134-07263-7.

14. Michael Pillsbury (2013). „Chinese Deception Doctrine: A View from Open Sources”. In Hy Rothstein; Barton Whaley (eds.). The Art and Science of Military Deception. Artech House. p. 212. ISBN 978-1-60807-551-5.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)