Home » Articole » RO » Artă » Literatură » O nouă viață » O nouă viață (2)

O nouă viață (2)

O nouă viață

Un fum dens și acru plutea în cameră. Ion cedase. Dormea dus, cu picioarele atârnându-i afară din pat. La masa din mijlocul camerei, pe pătura verde, erau împărțite din nou cărțile. Cănile de cafea erau folosite acum pe post de scrumiere. Niciunul din cei trei rămași în joc nu avea chef să spele scrumiera plină de mucuri de țigări.

– Ce faci mă, unde vrei să pleci?

– E 6, mă. Ce dracu vrei să mai facem? Jean nu mai are bani, iar ție o să-ți iau banii altă dată, acum am treabă.

– Cum mă, n-am bani? Da sacoul ăsta ce are? E de firmă, face bani buni.

– Ce dracu‘ să fac eu cu sacoul tău?

– Hai mă, o ultimă mână.

Dan oftă, și începu să împartă din nou cărțile. Scormoni prin pachetele de țigări de pe masă, dar toate erau goale. Luă un chiștoc din scrumieră, îl aprinse, și reuși să mai tragă două fumuri din el. Îl stinse scârbit în zațul din cana de lângă el.

Jean pierdu și de data asta. Regula de aur la poker, când începi să pierzi trebuie să ai tăria să te oprești. Asta îi deosebește pe cei buni de looseri. Se dezbrăcă încet, umil, din sacoul lui de firmă. Abia acum își dădu seama că se răcorise în cameră.

– Hai Jeane, te las pe drum, trec pe lângă hotelul tău.

Plecară împreună. Jean urma să își răscumpere sacoul în zilele următoare. Deocamdată tremura din toate oasele. Afară, dădură de aerul rece și proaspăt. Soarele începea să răsară. După câteva minute de mers împreună în tăcere, se salutară și Dan plecă mai departe singur. Cel mai mult îi plăceau diminețile astea, după o noapte de nesomn, când vedea cum micul orășel începe să se trezească la viați, încetul cu încetul.

Acasă nu era nimeni, părinții erau plecați la o nuntă. Norocul lui. Avu timp să își facă o cafea fierbinte, o bău în grabă, își luă servieta și se grăbi să ajungă la școală.

* * *

Ajunse la timp la școală pentru prima oră, de chimie. Nu avea cum să rateze tocmai ora asta. Aveau o profesoară tânără, proaspăt absolventă, cu o figură plăcută, niște sâni bine dezvoltați, dar cireașa de pe tort erau picioarele ei, perfecte și parcă trăindu-și propria lor viață.

– Salut, ce faci?

Dan dădu mâna cu colegul lui de bancă, un băiat înalt și liniștit. Deși Dan însuși nu era înalt, îi plăcuse dintotdeauna să stea în ultimele bănci din spate. Așa avea pe toți cei din clasă în vizor mereu. Îi plăcea să analizeze pe fiecare în parte atunci când nu era interesat de ce se discuta la oră, încerca să ghicească ce simte și cum trăiește fiecare dintre ei, dincolo de aparențe.

Dar acum nu avea ochi decât pentru picioarele profesoarei de chimie. Parcă și ea știa că e privit cu poftă de elevi, se simțea o anumită voluptate în modul în care își punea picioarele unul peste celălalt pe scaunul de la catedră.

– Teodorescu, spune-i tu ce rezultă din reacție. Teodorescu!

Dan tresări. Se ridică în picioare, aruncă o privire la tablă și răspunse automat. Nu avea probleme cu chimia, o înțelegea foarte bine, deși nu îi plăcea.

Profesoara se ridică în picioare, și se îndreptă spre băncile din spate în timp ce discuta cu cei de la tablă. Se opri lângă banca lui Dan. Mirosul discret al parfiumului ei îl ameți pe Dan.

Îi păru rău când se termină ora. Ieși pe holul școlii, sperând să o vadă în recreație pe Ileana. Aceasta discuta cu un băiat din echipa de fotbal a școlii, râzând cu poftă la gesticulațiile acestuia. Dan simți un gol în stomac. Se târî înapoi în clasa goală, și își scoase tableta din servietă. Restul orelor le petrecu absent, cu gândul la Ileana și la Facebook. Se decisese să își facă cont, dar habar nu avea cum se procedează. Citi tot ce găsi pe Google despre Facebook. Nu înțelese mare lucru, dar se decise ca în seara asta să îi treacă pragul.

Save

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.