”We recommend sending friend requests only to people you know personally.”
Îi cunoștea foarte bine și pe Matei, și pe Ileana, și pe ceilalți colegi ai lui cu conturi pe Facebook. Dar nu putea să recunoască așa ceva. Trebuia să rămână directorul firmei de consultanță în afaceri ”Business PXS Consulting”, așa cum scrisese în pagina lui de Facebook, la întrebările insistente ale lui Facebook despre cine e el. Ca să fie mai convingător, cumpărase și un nume de domeniu, tot sub numele Dorian Townsend, și dezvoltase un mic site web al firmei, cu el ca CEO.
Și când ceruse prietenia unor persoane din New York primise o astfel de avertizare, dar abia după ce adunase vreo 80 prieteni din acea zonă. Acum, avertismentul venise de la a cincea solicitare de prietenii.
Se făcuse plăcut destul de repede pe Facebook. Își alegea cu grijă solicitările de prietenii, dintre oamenii de afaceri și persoanele influente, și la fel de atent accepta noi prieteni. Publica pe pagina proprie doar articole și opinii interesante dar neutre, uneori din domeniul afacerilor, alteori cu tentă personală (constatase că utilizatorii Facebook reacționau cu atât mai mult cu cât postarea era mai personală, dar în același timp nici nu dorea să intre prea mult în amănunte personale pentru a avea la dispoziție o marjă mai mare de manevră în diverse situații). Comentariile la postările prietenilor erau și ele de bun simț, dar înainte de a comenta verifica întotdeauna, pe cât posibil, personalitatea și preferințele celui care a publicat postarea, astfel încât comentariul lui să obțină efectul scontat maxim.
Și mai erau grupurile de discuții. Observase rapid că sunt trei tipuri de grupuri de discuții: unul unde toată lumea postează orice dorește și nimeni nu citește, unul unde fiecare postare este luată în serios și primește comentarii dar unde nu se acceptă subiecte off-topic, și al treilea unde există un lider necontestat al grupului care acaparează orice discuție și care nu acceptă să fie contrazis. Alegea întotdeauna să intre în grupuri din cel de al doilea tip.
”Dane, a venit Oana!”
Se enervă. Era în focul creației, intenționa să publice o postare despre evoluția acțiunilor Snap după cotarea la bursă, și acum trebuia să se oprească. Oftă, salvă textul într-un fișier separat, și închise tableta. Se duse să-și întâmpine colega care aștepta cuminte în sufragerie. Uitase că îi promisese, când fusese în vizită la ea acasă cu părinții, că o va ajuta la matematică. ”Așa-mi trebuie, dacă mă ia gura pe dinainte,” își reproșă Dan în gând.
”Bună, Oana, ai ajuns?”
”Bună, Dane, volens nolens a trebuit să-mi fac timp, ca să nu îmi încurce planurile profa de mate.” (”Mai mult volens,” completă Dan în gând.)
”Hai la mine în cameră, eu încă nu m-am apucat de teme, te ajut mai întâi pe tine și pe urmă mă descurc eu, am toată noaptea în față.”
Abia atunci o privi pe Oana, și rămase blocat de ce văzu. Oana cea ștearsă, renunțase la costumul ei deux-pièces pentru o fustă scurtă mulată pe corp, și o bluză care îi punea în evidență formele dezvoltate. ”Te pomenești că eu sunt cel pe care a pus ochii,” îi trecu rapid prin cap lui Dan.
”Vin eu cu cafeaua mai târziu. Tu cum bei cafea Oana, cu zahăr sau fără?” întrebă mama lui Dan.
”Fără zahăr, mulțumesc!” răspunse Oana cu voioșie în glas.
Dan îi trase lui Oana un scaun la birou lângă el, și scoase din servietă cartea de matematică. Oana scoase din geantă un caiet rulat ca să încapă acolo, și îl întinse pe birou. Dan era complet împotrivă să facă temele prietenilor, dar îi ajuta cu plăcere în felul lui. Prin întrebări bine ticluite, și sugerându-le cum și unde să caute în cărți sau pe Internet, îi făcea să își găsească singuri răspunsuri la problemele cu care veneau la el. Așa proceda acum și cu Oana. Doar că parfumul acesteia, proaspăt și în același timp dulceag, aproape că îl amețea.
Mama lui Dan intră discret în cameră, puse cafelele pe măsuța de lângă birou, împreună cu două pahare cu apă și o bombonieră cu dulciuri, și se retrase fără să îi mai deranjeze.
Oana părea hotărâtă să deslușească ițele complicate ale formulelor matematicii, dar nu prea înțelegea logica acestora. Se apropie mai mult de Dan ca să vadă mai bine schema logică pe care i-o desenase acesta pe propriul lui caiet. Dan rămăsese în pantalonii scurți cu care umbla prin casă, astfel încât simți într-un mod plăcut atingerea catifelată și fierbinte a piciorului lui Oana. Aceasta vorbea încet, dar se pare că prea încet, întrucât Dan îi vedea buzele cărnoase mișcându-se dar nu auzea nimic din ce spunea. Urechile îi țiuiau, și rămăsese cu ochii fixați pe acele buze care parcă aveau propria lor viață. Își apropie hipnotizat buzele lui de ale lui Oana, oprindu-i tirada de vorbe fără sens printr-un sărut lung și înfocat. Mâna i se strecură sub birou, pe piciorul lui Oana. Plutea. Dar în același timp un gând nu îi dădea pace: ”De atât de puțin avem nevoie ca să uităm toate supărările și problemele cele mai profunde?!”
Lasă un răspuns