Paleoclimatologia – Perioadele variațiilor climatice în timp

(Evoluția temperaturilor medii globale pe 500 de milioane de ani.)

Fazele anterioare ale istoriei umane pun în evidență paleoclimatologia. Se poate urmări, de-a lungul derivei continentale și a perioadelor de glaciații succesive, schimbările legate de schimbările climatice care au afectat solul și speciile. Perioadele:

…
+ Cu până la 450 000 de ani în urmă: interglaciară Waalian
– Până acum 400.000 de ani: Günz sau Nébraskien
+ Cu până la 350 000 de ani în urmă: interglaciară Cromer sau Aftonien
– Până acum 320.000 de ani: glaciară Mindel , Elster sau Kansien
+ până acum 270.000 de ani: interglaciară Holstein sau Yamouthien
– Până acum 200.000 de ani: glaciară Riss, Saal sau Illinoien
+ Cu până la 125 000 de ani în urmă: interglaciară Eem, Eemian sau Sangamonian
– Până acum 70 000 de ani: glaciară Würm, Wisconsin sau Weichselian
+ Cu până la 11.625 de ani în urmă: interglaciară Holocen (optimul climatic al Holocenului) denumit uneori „noua încălzire” a Holocenului
… Începutul istoriei umane scrise și observarea schimbărilor climatice de către cronicari.

(Grafic al temperaturilor din ultimele 2 milenii care evidențiază optimul climatic medieval, Mica Eră de Gheață, care urmărește defalcarea încălzirii globale.)

– Schimbarea climatică între anii 535-536 observată de bizantinul Procopius.

+ Din secolul al X-lea până în secolul al XIV-lea, perioada caldă medievală este o încălzire localizată în Europa și America de Nord.
– Anii 1550 până în anii 1850 rămâne Mica Eră de Gheață.
+ Ultima fază este contemporană și încearcă să descrie efectele multiple ale încălzirii globale. Este separată de restul din cauza interferențelor antropice constante cu echilibrul climatic de la apariția revoluției industriale și controlul surselor de energie poluante de către omenire.

Încălzirea globală recentă

Încălzirea globală a fost menționată pentru prima dată de mai mulți autori și modelată de Svante Arrhenius în 1896. Termenul original în limba engleză de încălzire globală a fost inventat de climatologul Wallace Broecker în revista Science pe 8 august 1975. De atunci, Comisia interguvernamentală pentru schimbările climatice spune că încălzirea globală tinde să crească, iar ciclurile clasice și procesele de reglare a climei sunt depășite din 1950, inclusiv dezghețarea permafrostului care conține metan (CH₄), a cărui acțiune asupra efectului de seră este de 25 de ori mai mare decât dioxidul de carbon (CO₂) și topirea ghețarilor de la poli. Gheața și ghețarii măresc absorbția de către sol și oceane a radiației solare. În timpul valurilor de căldură mai frecvente, vegetația își încetinește creșterea și, prin urmare, capacitatea sa de a elimina carbonul din atmosferă. Ar fi o schimbare către o magnitudine de dezechilibru global puternic, fără să știm deja dacă se ajunge la un punct ireversibil.

Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice nu efectuează cercetări în nume propriu, ci are sarcina de a evalua informațiile științifice, tehnice și socio-economice relevante pentru înțelegerea bazei științifice a riscurilor legate de schimbările climatice de origine umană, de a identifica posibilele consecințe ale acestei schimbări și a lua în considerare posibilele strategii de adaptare și atenuare. Cei mai călduroși zece ani de la 1850 sunt toți ulterior anului 1998.

Secetă și deșertificare

(Zone vulnerabile la deșertificare. Credit: USDA employee/Wikimedia Commons)

Fenomenele de secetă, salinizarea și deșertificarea pot fi agravate de schimbările climatice, în special în Sahel și deșertul Gobi care se întind. Desertificarea poate contribui în sine la schimbările climatice locale și globale, cum ar fi prin arderea savanelor sau stepelor, fiind o sursă majoră de praf (aerosoli care pot afecta precipitațiile) și albedo (mai important decât zonele cu vegetație).

Sursa: Sfetcu, Nicolae (2018). Climate Change – Global Warming, MultiMedia Publishing, ISBN 978-606-94668-8-9, https://www.telework.ro/en/e-books/climate-change-global-warming/