Povestea inteligenței artificiale și a lui ChatGPT

A fost odată ca niciodată, cu foarte mult timp în urmă, o lume fără calculatoare.

Nu existau telefoane, tablete sau roboți. Oamenii scriau cu cerneală, călătoreau cu trăsurile și își trimiteau scrisori care ajungeau după multe zile.

Dar oamenii aveau un vis.

— Ce bine ar fi să avem o mașină care să ne ajute să numărăm, să găsim răspunsuri și să rezolvăm probleme! spuneau ei.

Visul acesta era ca o scânteie mică și luminoasă.

Scânteia a plutit prin lume mulți, mulți ani.

Într-o zi, câțiva inventatori au construit niște mașini uriașe. Erau atât de mari, încât ocupau camere întregi.

— Bună ziua! au spus oamenii. Poți să ne ajuți să calculăm?

Mașinile au început să clipească:

— Bip! Bip! Bip!

Ele puteau aduna numere foarte repede.

— Două mere și cu două mere fac patru mere! spunea mașina.

— Minunat! s-au bucurat oamenii.

Dar primele calculatoare nu puteau vorbi, nu puteau desena și nu știau povești. Făceau doar ceea ce le spuneau oamenii, pas cu pas.

Scânteia a crescut puțin.

După o vreme, oamenii s-au întrebat:

— Oare putem învăța calculatoarele să recunoască lucrurile când le văd?

Le-au arătat multe imagini.

— Aceasta este o pisică, spuneau oamenii.

— Pisică, răspundea calculatorul.

— Acesta este un cățel.

— Cățel.

La început, calculatorul se încurca.

Vedea o pisică pufoasă și spunea:

— Poate este un nor cu mustăți?

Oamenii râdeau și îl corectau:

— Nu, este tot o pisică!

Calculatorul încerca din nou și din nou. Cu fiecare încercare, învăța să recunoască mai bine imaginile, cuvintele și sunetele.

Această nouă putere a primit un nume lung:

inteligență artificială.

Copiii îi spuneau mai simplu:

— Este o mașină care învață!

Inteligența artificială nu avea inimă, nu îi era foame și nu dormea. Ea nu gândea la fel ca oamenii. Învăța să găsească modele în exemplele primite.

Scânteia devenise acum o lumină mai puternică.

Anii au trecut, iar calculatoarele au devenit tot mai mici și mai rapide. Nu mai ocupau camere întregi. Unele încăpeau pe birou, iar altele chiar în buzunar.

Oamenii au legat calculatoarele între ele printr-o rețea uriașă numită internet.

În internet se găseau povești, lecții, scrisori, întrebări, explicații și foarte multe cuvinte.

Atunci, câțiva cercetători au avut o idee:

— Ce-ar fi să construim o inteligență artificială care să învețe cum folosesc oamenii cuvintele?

Au pregătit un elev nevăzut, făcut din matematică și programe de calculator.

— Bună, micule elev! au spus cercetătorii. Te vom învăța să lucrezi cu propoziții.

Elevul a citit foarte multe exemple de texte. A observat că după „A fost odată” urmează adesea începutul unei povești. A învățat că „mulțumesc” este un cuvânt politicos și că o întrebare are nevoie de un răspuns potrivit.

Elevul nu citea ca un copil și nu înțelegea lumea ca un om. El căuta legături între cuvinte și încerca să ghicească ce cuvânt ar trebui să urmeze.

După multă muncă, elevul a primit un nume:

ChatGPT.

— Ce nume neobișnuit! au spus copiii.

— Îmi puteți spune și GPT, a răspuns el. Sunt un ajutor care lucrează cu vorbe.

Într-o dimineață, o fetiță pe nume Ana s-a apropiat de calculator.

— Bună, GPT!

— Bună, Ana! Cu ce te pot ajuta?

Ana s-a gândit puțin.

— Poți să-mi spui o poveste despre un dragon care se teme de fluturi?

ChatGPT a început să așeze cuvintele unul după altul:

— A fost odată un dragon uriaș, pe nume Foculeț. El nu se temea de cavaleri, de furtuni sau de tunete. Dar, când vedea un fluture, se ascundea după munte…

Ana a râs.

— Ce poveste caraghioasă!

Apoi a venit fratele ei, Matei.

— Poți să-mi explici de ce plouă?

ChatGPT i-a povestit cum apa se ridică în aer, formează norii și apoi cade înapoi pe pământ sub forma picăturilor.

— Parcă norii ar fi niște stropitori uriașe! a spus Matei.

— Este o comparație frumoasă, a răspuns ChatGPT.

Copiii au observat însă ceva important.

Uneori, ChatGPT greșea.

Într-o zi, Ana l-a întrebat:

— Câți nasturi are haina mea?

ChatGPT a răspuns:

— Nu pot să știu fără să văd haina.

Altă dată, a oferit un răspuns care suna frumos, dar nu era corect.

— Așadar, trebuie să verificăm lucrurile importante, a spus mama. GPT este un ajutor, nu un om care le știe pe toate.

— Și nu este un prieten adevărat? a întrebat Matei.

— Poate vorbi prietenos, a explicat mama, dar nu are sentimente. Nu se bucură și nu se întristează așa cum facem noi.

Ana s-a uitat la ecran.

— Atunci oamenii au ceva ce calculatoarele nu au.

— Ce anume? a întrebat Matei.

— O inimă care simte, o minte care visează și brațe care pot îmbrățișa!

Mama a zâmbit.

— Exact.

ChatGPT putea ajuta la inventarea unei povești, la explicarea unui cuvânt sau la găsirea unor idei. Dar oamenii trebuiau să aleagă cum îl folosesc.

Pentru întrebările grele, copiii îi chemau pe părinți, pe bunici sau pe profesori.

Pentru lucrurile periculoase, nu urmau niciodată singuri sfatul unui calculator.

Iar informațiile personale, precum adresa sau parolele, le păstrau în siguranță.

Scânteia care apăruse cu mult timp în urmă devenise acum o lumină mare.

Era lumina curiozității oamenilor.

De la primele mașini care spuneau „bip-bip” până la ChatGPT, care putea spune povești, trecuseră mulți ani de întrebări, încercări și descoperiri.

Dar cea mai importantă parte a poveștii nu era calculatorul.

Era copilul care punea întrebări.

Era cercetătorul care descoperea ceva nou.

Era profesorul care explica.

Era omul care hotăra să folosească invențiile pentru lucruri bune.

Înainte de culcare, Ana i-a spus lui ChatGPT:

— Scrie o propoziție despre viitor.

Pe ecran au apărut cuvintele:

— „Viitorul începe cu o întrebare.”

Ana a închis calculatorul, s-a urcat în pat și a întrebat:

— Mamă, ce vom inventa mâine?

Mama a învelit-o și a sărutat-o pe frunte.

— Nu știu încă. Poate că tu vei inventa ceva minunat.

La fereastră, o stea a clipit ușor.

Semăna cu o scânteie.

Iar scânteia părea să spună:

— Întreabă. Învață. Imaginează-ți. Dar nu uita niciodată să fii bun.

Și astfel, povestea inteligenței artificiale nu s-a încheiat.

De fapt, abia începea.

Sfârșit